UTILIZARE  WINDOWS  ME  ŞI  WINDOWS  XP

FOLOSIRE  PC : 

PARTEA 1

PARTEA 2

PARTEA 3

PARTEA 4

PARTEA 5

PARTEA 6

PARTEA 7

PARTEA 8

INTRODUCERE

    Calculatoarele au devenit o prezenţă familiară atît în casele oamenilor cît şi în instituţii şi chiar pe stradă (bancomatele). Toate aparatele electronice (combinele audio, radiocasetofoanele, aparatele foto şi camerele de luat vederi digitale, etc.) şi electrocasnice (maşina de spălat, cuptorul cu microunde, etc.) moderne încorporează un minicalculator, la fel ca şi telefoanele mobile sau aparatele de informare a publicului prezente în instituţiile administrative. Fiecare din aceste dispozitive are o interfaţă prin care utilizatorul poate să dea comenzi, iar această interfaţă (indiferent de aparatul pentru care a fost concepută) prezintă similarităţi importante cu interfaţa programelor de calculator. Din această cauză, o persoană care învaţă să folosească un calculator propriu-zis (computer) va putea să înveţe foarte uşor să folosească toate aparatele electronice moderne şi ca urmare va putea profita de aplicarea în practică a celor mai noi descoperiri ştiinţifice.

    Cunoaşterea modului de utilizare a unui calculator va duce şi la creşterea timpului liber, pentru că unele din activităţile care luau foarte mult timp (de ex. statul la cozi pentru efectuarea unor operaţii bancare, pentru plata impozitelor sau pentru cumpărarea de bilete de tren sau de avion) vor putea fi efectuate din locuinţa personală cu ajutorul conexiunilor securizate prin internet. Tot internetul le va permite utilizatorilor de calculatoare să compare preţul produselor şi să le aleagă pe acelea cu cel mai bun raport calitate-preţ şi eventual chiar să cumpere produsele (cărţi, discuri, etc.) prin internet, fără a se mai deplasa la magazin.

SISTEMELE  DE  OPERARE

    Sistemul de operare este programul (softul) care gestionează funcţionarea în mod unitar a componentelor hardware, adică le permite acestora să colaboreze unele cu celelalte în scopul funcţionării optime a programelor instalate pe calculator. SO se interpune deci între componentele hardware şi cele software, iar de aici rezultă rolul său esenţial pentru funcţionarea calculatorului. Fiecare soft este specializat în realizarea anumitor sarcini (editarea de text, calculul tabelar, etc.) şi de aceea se poate spune că fiecare soft este un fel de "creier" specializat în domeniul său. Aceste "creiere" (diversele softuri instalate pe calculator) nu ar putea însă funcţiona optim dacă nu ar avea la dispoziţie un sistem de interacţiune cu componentele hardware. Aici intervine SO care pune la dispoziţie "reţeaua nervoasă" prin care softul intră în contact cu "muşchii" (componentele hardware) care trebuie să producă acţiunile dorite de soft (de ex. generarea de imagini, sunete, etc.).

    Rolul SO nu se limitează însă la asigurarea unei interfeţe între hardware şi software, ci el are şi alte roluri extrem de importante, ca de exemplu gestionarea resurselor calculatorului care sînt alocate softurilor ce rulează în acelaşi timp. Analogiile între corpul uman şi calculator sînt instructive şi în acelaşi timp destul de uşor de înţeles. Dacă lăsăm de-o parte analogia de mai sus putem să creăm o altă analogie referitoare la relaţia dintre SO şi softurile instalate. Sistemul de operare poate fi asemănat cu scheletul uman care oferă stabilitate şi de asemenea puncte de fixare pentru muşchi. Muşchii sînt aceia care pun în mişcare diversele părţi ale corpului, în aşa fel încît să poată fi efectuate acţiunile pe care le doreşte un om (mers, alergat, apucat, zîmbit, etc.). Softurile pe care le instalăm pe hardisc pot fi asemănate cu muşchii, pentru că ele sînt acelea care ne permit efectuarea operaţiunilor pe care le dorim (ascultare de melodii, vizionare de filme, etc.). Muşchii nu ar putea însă funcţiona dacă nu ar exista punctele de fixare oferite de oasele scheletului şi în mod similar nici softurile nu ar putea funcţiona dacă nu ar beneficia de suportul (ajutorul) sistemului de operare care le pune la dispoziţie o parte din resursele calculatorului, în aşa fel încît softurile să-şi ducă la bun sfîrşit sarcinile impuse de utilizator.

    Numărul sistemelor de operare care au un număr apreciabil de utilizatori (peste 100.000) nu este mare, ele putînd fi numărate pe degetele de la o singură mînă. Acest lucru este datorat în bună măsură complexităţii acestor softuri, care sînt de cele mai multe ori opera unor colective formate din mai multe zeci sau sute de programatori. Cel mai răspîndit SO pentru PC este Windows care există în mai multe versiuni, dintre care cele mai noi sînt Windows XP, Windows Vista şi Windows 7, enumerate în ordinea apariţiei lor pe piaţă. Windows este un SO care trebuie folosit cu licenţă de utilizare, deci trebuie cumpărat pentru a putea fi folosit în mod legal. Un alt sistem de operare pentru care trebuie cumpărată licenţa de folosire este OSX, care poate fi folosit însă numai pe calculatoarele de tip "Mac" produse de firma Apple. Utilizatorii care preferă (de ex. din motive financiare) un SO gratuit au la dispoziţie Linux sau BSD care sînt nişte SO de tip Unix, dar care sînt mult mai puţin răspîndite în domeniul calculatoarelor personale, ele fiind folosite pe scară mai largă în domeniul serverelor.

    Primele SO pentru PC dispuneau de o interfaţă de comunicare cu utilizatorul bazată pe linia de comandă ("Command Line Interface" - CLI). Aceasta însemna că un utilizator trebuia să scrie cu ajutorul tastaturii o comandă şi să apese tasta Enter pentru ca în acest fel calculatorul să înţeleagă ce operaţie are de efectuat. Crearea, ştergerea sau mutarea filelor erau deci nişte operaţii relativ laborioase şi pe deasupra utilizatorul trebuia să fie mereu atent să nu scrie o comandă greşit, caz în care calculatorul nu recunoştea comanda şi aceasta trebuia rescrisă. Pentru a uşura interacţiunea om-calculator a fost creată la mijlocul anilor 1980 o interfaţă a SO bazată pe elemente grafice, la care nu mai era necesară scrierea comenzilor.

    Interfaţă grafică cu utilizatorul ("Graphical User Interface") a impus folosirea mausului în locul tastaturii, ca dispozitiv de emitere a comenzilor pentru calculator. Prin folosirea mausului nu mai e nevoie să fie scrisă comanda, ci este de ajuns să-i fie indicată calculatorului operaţiunea care se doreşte a fi executată. Acest lucru se realizează cu ajutorul unor simboluri grafice (constînd din mici desene numite icoane - "icons") pe care dacă se face dublu clic cu mausul sînt lansate în execuţie diversele softuri instalate pe hardisc. Icoanele (numite şi pictograme) se găsesc desenate şi pe "butoane", elemente de interfaţă pe care dacă se face clic este lansată în execuţie o comandă (de ex. copierea unei file). Cu alte cuvinte nu i se mai "spune" calculatorului ce să facă, ci i se "arată", lucru mai uşor şi mai puţin predispus la greşeli de interpretare din partea calculatorului. De asemenea, navigarea prin structura de file, ca şi operaţiile cu acestea au devenit mult mai uşoare şi mai intuitive decît înainte, iar ca urmare folosirea calculatorului a devenit accesibilă întregii populaţii, indiferent de vîrsta sau de nivelul de educaţie.

    Fiecare SO are nevoie de aplicaţii (softuri) care să fie scrise în mod special pentru el. Creatorii de softuri se orientează deci către un anumit sistem de operare atunci cînd se decid să conceapă un anumit program. Acest lucru face ca pentru SO Windows să existe un număr mai mare de softuri disponibile (cu plată sau gratuite) decît pentru SO Linux, explicaţia fiind că autorii de softuri pentru PC au interesul ca produsul muncii lor să aibă o piaţă mai mare de desfacere. Totuşi există şi pentru Linux sau BSD un număr apreciabil de aplicaţii (în marea lor majoritate gratuite), în special în ceea ce priveşte folosirea obişnuită a calculatorului (editare de text, explorarea internetului). Aceste SO sînt însă deficitare în privinţa softurilor pentru divertisment (jocuri pe calculator, programe profesionale de creare de muzică) ai căror autori se orientează în marea lor majoritate către SO Windows şi nu creează de cele mai multe ori şi o variantă a softurilor pentru SO de tip Unix.

    Sistemele de operare sînt nişte softuri complexe care se caracterizează prin faptul că activitatea lor se desfăşoară în cea mai mare parte în fundal şi în mod automat, deci fără ca activitatea să iasă în evidenţă şi fără să fie nevoie de intervenţia utilizatorului calculatorului. Din această cauză învăţarea folosirii unui SO este uşoară, pentru că acele aspecte ale activităţii sale care sînt vizibile (şi care deci trebuie învăţate) sînt de cele mai multe ori extrem de simple şi se referă în principal la gestionarea filelor de pe hardisc şi la configurarea echipamentelor hardware (pieselor de calculator) în aşa fel încît acestea să poată fi recunoscute de SO şi astfel să poată fi folosite corespunzător.

GESTIONAREA  SPAŢIULUI  DE PE HARDISC

    GENERALITĂŢI  DESPRE  HARDISC

    Hardiscul ("hard-disk") este compus din două piese principale, platanul şi capul de scriere/citire. Cum aceste piese sînt ascunse în interiorul unei carcase, vom apela la o analogie pentru a explica modul de funcţionare a hardiscului. Aparatul care este folosit pentru citirea discurilor muzicale din plastic ("discuri vinil") seamănă foarte bine cu un hardisc. Acest aparat numit "pickup" are un platan (placă de metal rotundă) pe care se aşează un disc care conţine melodii gravate pe suprafaţa sa. Lîngă platan se află un braţ mobil la extremitatea căruia se găseşte capul de redare a melodiilor. Citirea melodiilor de pe disc se face de către capul de redare, care conţine un ac special ce intră în contact cu suprafaţa şanţurilor gravate pe disc. Atunci cînd dorim să ascultăm o anumită melodie, pornim pickupul şi întîi poziţionăm braţul iar apoi îl coborîm, în aşa fel încît acul capului de redare să se aşeze pe disc exact la începutul melodiei dorite. Acest lucru se realizează foarte simplu, în mod intuitiv. Pe suprafaţa discului vinil muzica este gravată sub forma unor şanţuri foarte fine care sînt dispuse concentric. La o privire mai atentă se observă că melodiile sînt delimitate pe suprafaţa discului cu ajutorul unor benzi subţiri şi concentrice care nu conţin şanţuri. O anumită melodie se prezintă deci ca o fîşie concentrică de cîţiva centimetri lăţime şi este cuprinsă între două benzi delimitatoare. Aceasta fîşie seamănă foarte bine cu o pistă de alergare de pe un stadion.

    În mod similar suprafaţa platanului hardiscului este şi ea împărţită în astfel de piste, iar capul de citire/scriere se mută pe suprafaţa platanului în funcţie de nevoile utilizatorului pentru a citi datele stocate în porţiunea respectivă. Hardiscul are un platan acoperit cu o substanţă magnetizabilă (de ex. oxid de fier), lîngă care se află un braţ ce are la extremitatea sa capul care realizează scrierea/citirea datelor. În timpul funcţionării hardiscului (tot timpul cît calculatorul este deschis) platanul se învîrte, iar capul de scriere/citire care se află la extremitatea braţului se deplasează automat şi magnetizează porţiuni de pe suprafaţa hardiscului, în acest fel realizîndu-se scrierea de date noi. Stocarea datelor pe hardisc (sau pe o dischetă) se face la iniţiativa utilizatorului, însă procesul este automatizat şi el este permanent sub controlul SO, care va "ţine minte" locul în care sînt stocate ("scrise") datele, ca şi locurile "libere" de pe hardisc unde pot fi scrise date noi.

    Aspectul "pickupului" seamănă bine cu al unui hardisc, însă funcţionalitatea sa nu este asemănătoare cu a acestuia din urmă decît într-o anumită măsură. În cazul "pickupului" putem doar să ascultăm muzica de pe disc, însă nu putem grava noi înşine muzică pe disc. În cazul hardiscului putem atît să citim date de pe el, cît şi să scriem noi înşine date noi, eventual ştergîndu-le pe cele vechi.

    FORMATAREA  HARDISCULUI

    Înainte de a putea folosi un hardisc el trebuie formatat, lucru care se face de obicei atunci cînd am cumpărat un hardisc nou, dar pe care putem să-l repetăm atunci cînd dorim să ştergem complet toate datele de pe hardisc, pentru că acesta să fie "ca nou". Formatarea este procesul prin care un hardisc este făcut apt pentru a putea fi scrise date pe el.

    Pentru a înţelege mai bine necesitatea formatării hardiscului vom apela la o analogie. Să presupunem că sîntem proprietarii unei librării şi dorim să facem pe hîrtie un inventar care să conţină titlurile cărţilor, data la care au fost achiziţionate de librărie, numărul de exemplare din fiecare titlu, editura care a publicat fiecare titlu, raftul din magazie unde este depozitat stocul de volume pentru un anumit titlu, precum şi alte date utile. Cea mai eficientă metodă este să trasăm pe hîrtie cu creionul un tabel în care să punem fiecare titlu pe un rînd, iar coloanele tabelului să conţină datele pe care dorim să le ştim despre el (data achiziţionării, editura, preţul, stocul de volume, locul în magazie, etc.). În acest fel ne asigurăm că păstrăm o evidenţă clară a tuturor cărţilor din magazie şi ne va fi uşor să le administrăm în mod corespunzător. Trasarea tabelului pe hîrtie reprezintă în fapt "formatarea" hîrtiei, adică pregătirea ei pentru scrierea de date în aşa fel încît datele să fie ordonate şi uşor de găsit în cazul în care avem nevoie de ele. După completarea tabelului ne va fi deci foarte uşor să găsim un anumit titlu şi vom putea modifica foarte simplu datele care îl privesc (nr. de exemplare adăugate în magazie, scăderea preţului, mutarea locului în care se află stocul). În mod similar SO trebuie să formateze hardiscul (care are rol de "hîrtie" virtuală) pentru ca să poată să ţină evidenţa datelor stocate pe el, iar utilizatorul să le poată accesa extrem de rapid atunci cînd are nevoie de ele.

    Scrierea datelor de către diversele softuri trebuie făcută foarte precis şi ca urmare este nevoie ca suprafaţa hardiscului să fie "împărţită" în diviziuni care să fie recunoscute de SO, în aşa fel încît acesta să ştie care sînt porţiunile deja ocupate cu date şi care sînt porţiunile libere unde pot fi scrise date noi. Împărţirea nu se face la nivel fizic, adică nu sînt trasate nici un fel de şanţuri pe suprafaţa hardiscului, ea se face la nivel "logic" (virtual, nefizic), marcajele de delimitare fiind făcute tot prin magnetizarea suprafeţei hardiscului. Diviziunile în cauză se numesc piste şi sectoare. O pistă este o fîşie (bandă) concentrică care are un aspect asemănător cu acela al unei melodii de pe un disc de vinil. Spre deosebire de acestea din urmă, pistele de pe un hardisc sînt împărţite la rîndul lor în sectoare. Dacă ne închipuim că sînt trasate nişte linii drepte (ca nişte raze) pornind din centrul hardiscului către periferia acestuia, atunci un sector este porţiunea dintr-o pistă care se găseşte între două "raze" consecutive. Un sector al hardiscului are deci un perimetru format din două linii drepte egale (porţiuni din raze) şi două arcuri de cerc inegale (porţiuni din marginile circulare care delimitează pista), fiind identic în privinţa aspectului cu figura geometrică numită chiar "sector de cerc". Formatarea hardiscului (sau a unei dischete) are ca rezultat "apariţia" unui număr de piste şi de sectoare care variază ca număr în funcţie de capacitatea de stocare a hardiscului.

    STOCAREA  DATELOR  PE  HARDISC

    Pentru ca munca de stocare şi de căutare a datelor de către utilizator să fie mai uşoară şi mai intuitivă, administrarea datelor de către sistemul de operare se face respectînd nişte principii ierarhice (de subordonare). Pentru ca noţiunile prezentate să fie înţelese mai uşor, vom apela la analogia dintre hardisc şi un birou. Să presupunem că dorim să căutăm în birou ultima chitanţă primită la achitarea abonamentului la internet prin cablu al firmei noastre, pentru a vedea cînd va trebui să reînnoim abonamentul. Vom deschide sertarul în care ţinem toate documentele referitoare la plăţi (impozite, abonamente, cheltuieli diverse), vom căuta şi apoi vom scoate dosarul care conţine chitanţe primite pentru plata abonamentelor (cablu, ziare, etc.) şi în final vom găsi chitanţa căutată. Astfel, dacă sîntem o persoană ordonată vom putea să găsim chitanţa în foarte scurt timp. În mod similar cu exemplul de mai sus putem să ne ordonăm datele de pe hardisc în aşa fel încît să găsim foarte uşor ceea ce căutăm.

    Sistemul de operare ordonează datele grupîndu-le în nişte "containere" (recipiente) care pot fi puse unul în altul, la fel cum un geamantan mic poate fi pus în unul mai mare. Hardiscul este containerul principal (cel mai mare) şi el poate fi împărţit în containere mai mici numite partiţii sau volume ("partitions - volumes"). Fiecare partiţie va conţine containere mai mici numite dosare ("folders" în lb. engleză), iar acestea la rîndul lor vor conţine containere mai mici numite file ("files" în lb. engleză). Putem să apelăm din nou la analogia hardisc - birou. Un birou are mai multe sertare, în fiecare sertar se află mai multe dosare, care la rîndul lor conţin mai multe file de hîrtie. Un hardisc are mai multe partiţii, fiecare partiţie conţine mai multe dosare, care la rîndul lor conţin mai multe file. Corespondenţa dintre elementele folosite în analogie este clară, birou = hardisc, sertar = partiţie, dosar = dosar, filă = filă. Această prezentare a modului de stocare a datelor în mod ierarhic (partiţie - dosar - filă) a fost simplificată la maximum pentru a fi mai uşor de înţeles. În realitate lucrurile sînt un pic mai complicate, dar nu foarte mult. Astfel, o partiţie poate conţine dosare (care la rîndul lor conţin file), dar poate conţine şi file separate, neincluse în dosare. Pe de altă parte un dosar poate conţine înăuntrul lui atît file, cît şi dosare. Dosarele conţinute într-un alt dosar pot fi denumite "subdosare" ale acestuia, dar în limbajul obişnuit sînt denumite simplu tot "dosare". Chiar şi în cazul unui birou putem observa că un sertar poate conţine atît dosare cît şi file disparate, iar un dosar poate conţine la rîndul său atît file, cît şi alte dosare.

    Hardiscul poate fi deci asemănat cu un birou în care ne ţinem documentele, birou în care putem depozita documente noi (în limita spaţiului disponibil) şi din care putem scoate documentele de care nu mai avem nevoie pentru a le arunca. Atunci cînd avem nevoie de un document din birou, îl căutăm deschizînd sertarele şi apoi dosarele în care ne ţinem de obicei documentele. Pentru că acest lucru să fie mai uşor punem nişte etichete pe dosare (şi eventual şi pe sertare) care să ne uşureze munca de căutare. Vom denumi diferitele dosare cu nume sugestive ca "Rapoarte", "Chitanţe", "Contracte", etc. şi în acest fel vom căuta un anumit document numai în dosarul în care se încadrează după conţinutul său. Datele care sînt stocate pe hardisc de către SO sînt "puse" în nişte locuri de pe suprafaţa magnetizabilă pe care utilizatorul nu le cunoaşte şi nici nu are nevoie să le cunoască. Datele sînt stocate sub formă de succesiuni de biţi (de valoare 1 sau 0) care reprezintă porţiuni de pe suprafaţa hardiscului care sînt magnetizate (1) sau nemagnetizate (0). Atît forma de stocare a datelor cît şi locul în care sînt puse pot fi înţelese cel mai bine de o maşină (calculator) şi nu de om. Acesta din urmă poate însă să găsească datele cu uşurinţă folosind interfaţă grafică pusă la dispoziţie de SO şi poate pune "etichete" cu nume sugestiv pe partiţii, dosare şi file pentru a le găsi mai uşor. Hardiscul este deci un fel de birou în care nu căutăm propriu-zis documentele care ne trebuie, ci îi indicăm unui asistent unde sînt ele, iar acesta ni le aduce. Sistemul de operare este asistentul care are o funcţie dublă şi anume aceea de depozitare a documentelor şi de găsire a lor în caz de nevoie.

TASTATURA

    PREZENTARE

    Tastatura este un dispozitiv a cărui folosire este extrem de simplă, fiind necesar doar să apăsăm pe butoanele ei (numite "taste") la fel cum am face în cazul unei maşini de scris. Butoanele unei tastaturi sînt împărţite în mai multe grupuri (de obicei patru) în funcţie de rolul lor.

    Cel mai important grup este cel care ocupă cea mai mare parte a tastaturii şi conţine atît taste a căror apăsare produce apariţia pe ecranul monitorului a unor litere (Q, W, E, etc.), cifre (1, 2, 3, etc.) sau simboluri (@, #, etc.), cît şi taste speciale (Enter, Shift, Control, Alt, etc.) a căror funcţionalitate variază în funcţie de programul folosit.

    Deasupra grupului principal se află un şir de taste numite "funcţionale" (F1, F2, F3, etc.) al căror rol este să lanseze în mod direct comenzi pentru calculator, comenzi care sînt diferite în funcţie de softul pe care îl folosim la un anumit moment. Ele sînt folosite foarte mult în jocuri, dar şi alte softuri le pot pune în valoare. Tasta F1 este folosită de multe programe pentru a lansa secţiunea de ajutor ("Help") inclusă în soft. În jocuri tastele F5 şi F8 (sau altele) sînt folosite pentru a salva, respectiv încărca rapid progresul jucătorului.

    La dreapta grupului principal se află un grup împărţit în mai multe subgrupuri (de obicei trei) şi care conţine taste folosite în principal pentru navigare pe ecran (tastele care au desenate săgeţi pe ele, Tastele Page Up sau Page Down, etc.) dar şi unele taste cu funcţii speciale (cum este tasta Delete).

    La extremitatea (marginea) dreaptă a tastaturii se află un grup de taste care sînt folosite în special pentru scrierea de cifre şi pentru efectuarea de operaţii aritmetice (adunare, scădere, împărţire, înmulţire), tastele fiind aşezate foarte comod pentru lucrul cu mîna dreaptă. O parte a tastelor din acest ultim grup are o funcţionalitate dublă, ele putînd fi folosite şi pentru navigare.

    Unele taste (Shift, Ctrl, Alt, Windows) sînt prezente în dublu exemplar şi sînt aşezate simetric faţă de axul tastaturii, ambele taste avînd de obicei aceeaşi funcţionalitate. Unele softuri (de ex. jocurile) profită de faptul că o tastă este prezentă în două exemplare şi specifică cîte o comandă separată care să fie executată la apăsarea tastei drepte, respectiv stîngi.

    Tastaturile mai noi au o serie de butoane care sînt incluse special pentru a fi folosite cu aplicaţiile multimedia (redarea de filme şi muzică) sau pentru navigarea pe internet. Ele nu vor fi luate în discuţie aici pentru că aşezarea lor nu este supusă nici unui standard, ele fiind grupate după criteriile de ergonomie ale companiei producătoare a tastaturii. Pot exista astfel taste pentru pornirea/oprirea redării de muzică, pentru creşterea sau scăderea volumului audio, pentru lansarea programului de poştă electronică, etc.

    Caracterul alfanumeric (literă, cifră, simbol) care poate fi scris cu ajutorul unei taste este imprimat pe tasta respectivă şi poate fi pus în evidenţă cu ajutorul unui editor de text (de ex. Notepad, inclus în SO Windows) cu care deschidem un document nou şi începem să apăsăm pe taste. Anumite taste permit scrierea a două caractere alfanumerice distincte, dintre care unul apare dacă apăsăm tasta în mod obişnuit, iar celălalt doar dacă se apasă şi tasta Shift împreună cu tasta în cauză.

    TASTELE  SPECIALE

    Tastele speciale nu produc apariţia nici unui caracter alfanumeric la apăsarea lor, ci au funcţia de a lansa direct comenzi în cazul în care sînt apăsate singure sau în cadrul unei combinaţii cu alte taste. Ele sînt următoarele :

    ENTER : Este cea mai mare tastă şi are de obicei o formă caracteristică, aceea a literei "L" privită în oglindă. Tasta Enter are în principal rolul de a lansa în execuţie softurile, dar şi de a determina calculatorul să execute o comandă importantă care este specificată de programul care se află în funcţiune în momentul respectiv. Tasta Enter are într-o mare măsură aceeaşi funcţionalitate ca şi butonul stîng al mausului. În cazul editării de text, apăsarea tastei Enter duce la crearea unui paragraf nou de text, aşezat sub cel curent.

    BACKSPACE : Se găseşte de obicei deasupra tastei Enter şi are rolul de a şterge ultimul caracter (literă, cifră, etc.) scris în cadrul unui text. Dacă este ţinută apăsată ea va determina ştergerea tuturor caracterelor aflate la stînga cursorului.

    SHIFT : Este o tastă dublă, cea dreaptă găsindu-se de obicei sub tasta Enter, iar cea stîngă pe acelaşi rînd, însă la marginea stîngă a tastaturii. Tasta Shift este cel mai des utilizată pentru scrierea de litere majuscule, pentru aceasta trebuind să apăsăm în acelaşi timp tasta Shift (indiferent care din ele) şi tasta literei în cauză.

    CONTROL (CTRL) : Este o tastă dublă, cea dreaptă găsindu-se de obicei sub tasta Shift, iar cea stîngă pe acelaşi rînd, însă la marginea stînga a tastaturii. Tasta Ctrl este cel mai des utilizată pentru comenzi care sînt lansate în execuţie la apăsarea unei combinaţii de taste.

    ALT : Este o tastă dublă care se găseşte pe rîndul cel mai de jos al tastaturii la ambele capete ale unei taste alungite ("Spacebar"). Tasta Alt este cel mai des utilizată pentru activarea barei de meniuri a ferestrelor programelor, dar şi pentru comenzi care sînt lansate în execuţie la apăsarea unei combinaţii de taste.

    WINDOWS (WIN) : Este o tastă dublă avînd desenat pe ea logoul ("simbolul") SO Windows, care se găseşte pe rîndul cel mai de jos al tastaturii, lîngă tastele Alt. Tasta Windows este cel mai des utilizată pentru comenzi care sînt lansate în execuţie la apăsarea unei combinaţii de taste. Ea lansează şi meniul de pornire Windows, cel care ne permite accesul la rapid la funcţii şi secţiuni ale SO, dar şi la programele instalate pe calculator.

    TASTA PENTRU MENIUL CONTEXTUAL : Este situată între tastele Win şi Ctrl din partea dreaptă. Apăsarea ei duce la apariţia unui meniu contextual care constă dintr-o lista de comenzi utile, listă care este specifică fiecărui soft în parte. Denumirea vine de la faptul că lista de comenzi afişată depinde de contextul specific al activităţii desfăşurate la un moment dat, comenzile fiind diferite în funcţie de programul folosit. De exemplu dacă folosim un editor de text meniul contextual permite accesul rapid la comenzile de copiere, decupare, lipire, salvare a textului.

    ESCAPE (ESC) : Este tasta aflată de obicei în colţul din stînga-sus al tastaturii. Tasta Esc are într-o anumită măsură o funcţionalitate opusă celei a tastei Enter, ea permiţîndu-ne să evităm executarea unei comenzi în situaţia în care nu sîntem siguri că am făcut alegerea cea mai bună. Numele tastei este sugestiv, "escape" însemnînd fugă, evitare a unei situaţii. Apăsînd tasta Esc ne întoarcem la o situaţie în care putem să cîntărim încă o dată decizia pe care dorim să o luăm în privinţa unei anumite comenzi. De exemplu atunci cînd instalăm un soft, tasta Esc ne permite să revizuim deciziile luate asupra componentelor acestuia pe care dorim să le instalăm, înainte de a declanşa procesul de instalare propriu-zis. În jocuri tasta Esc permite afişarea unui meniu cu opţiuni sau chiar a meniului principal al jocului.

    TAB : Tasta este aflată la marginea stîngă a tastaturii şi are desenate pe ea două săgeţi îndreptate în direcţii opuse. Tasta Tab este folosită în principal pentru navigarea rapidă între elementele importante ale ferestrei unui soft (de ex. atunci cînd avem de ales între mai multe opţiuni şi dorim să trecem rapid de la o opţiune la alta fără a folosi mausul) sau între legăturile conţinute într-o pagină web.

    SPACEBAR (BARA DE SPAŢIU) : Este tasta lungă aflată pe rîndul cel mai de jos al tastaturii. Este folosită exclusiv pentru introducerea de spaţii goale în texte, de exemplu atunci cînd dorim să despărţim cuvintele dintr-o frază. Datorită mărimii şi aşezării ei este folosită şi în foarte multe jocuri, pentru că este uşor de apăsat fără a ne desprinde ochii de pe ecran. Se foloseşte şi de către programele multimedia, ea permiţînd pauzarea redării şi repornirea ulterioară.

    CAPS LOCK : Este aflată pe rîndul cel mai din stînga al tastaturii, între tastele TAB şi SHIFT. Are funcţia de a zăvorî/fixa [lock] corpul de literă pe care îl folosim într-un text. Tasta este activată prin apăsare şi din acest moment textul va fi scris cu majuscule. Dezactivarea se face tot prin apăsarea pe tastă, ca urmare textul va fi scris cu litere mici. În cazul în care tasta este activată se va aprinde un led (diodă luminescentă) aflat în partea din dreapta-sus a tastaturii.

    NUM LOCK : Determină care este funcţionalitatea tastelor aflate în grupul situat în partea dreaptă a tastaturii, grup în care este situată şi tasta NUM LOCK. Tasta este activată şi dezactivată prin apăsare. Atunci cînd tasta este activată (situaţia obişnuită) grupul de taste din partea dreaptă este folosit pentru scrierea de cifre. În cazul în care tasta este dezactivată, grupul de taste poate fi folosit pentru navigare, în mod similar cu tastele navigaţionale. În cazul în care tasta este activată, se va aprinde un led aflat în partea dreaptă sus a tastaturii. După încărcarea sistemului de operare tasta este de obicei activată şi în consecinţă grupul de taste din dreapta poate fi folosit pentru scrierea de cifre. Dacă însă nu e activată automat la pornirea SO poate apare impresia că tastatura este defectă în momentul în care dorim să scriem cifre cu tastele din dreapta. Soluţia este să activăm tasta apăsînd pe ea după încărcarea completă a SO, în acest fel putînd să o folosim şi pentru a scrie cifre.

    TASTELE  NAVIGAŢIONALE

    Grupul tastelor navigaţionale este împărţit în două subgrupuri: tastele HOME, END, PAGE UP, PAGE DOWN pe de o parte şi tastele direcţionale (care au desenate nişte săgeţi pe ele) pe de altă parte. Sînt folosite pentru navigarea în cadrul ferestrelor diverselor softuri sau în cadrul unei pagini de text. Tasta HOME ne duce la începutul unui text, tasta END ne duce la sfîrşitul textului, tastele PAGE UP şi PAGE DOWN ne urcă, respectiv ne coboară cu o pagină (ecran) în cadrul unui text. Tastele cu săgeţi (stînga, dreapta, sus, jos) ne permit navigarea în cadrul unui text cu cîte un caracter la stînga sau la dreapta, respectiv cu cîte un rînd în sus şi în jos.

     DELETE : Este folosită pentru ştergerea unor elemente prezente în fereastra unui soft (filele în Windows Explorer, mesajele de poştă electronică în Outlook Express, etc.), dar cel mai frecvent este folosită pentru a şterge caracterele aflate la dreapta cursorului în cadrul unei pagini de text. Poate fi folosită pentru ştergerea unui singur caracter (dacă o apăsăm o singură dată) sau pentru ştergerea unui şir de caractere (dacă o ţinem apăsată mai mult timp).

    COMBINAŢIILE  DE  TASTE

    Fiecare soft în parte are disponibile cîteva combinaţii de taste care permit lansarea unor comenzi fără a mai apela la maus. Numărul posibil de combinaţii este foarte mare, în general folosindu-se combinaţii de două sau trei taste. O combinaţie de două taste se scrie sub forma tasta1 + tasta2 unde în loc de tasta1 şi tasta2 poate fi orice combinaţie (de ex. Ctrl+A). Semnul + care apare între taste este o convenţie de scriere şi semnifică faptul că tastele trebuie apăsate în acelaşi timp pentru ca să fie lansată în execuţie comanda. Combinaţiile de taste trebuie să includă în mod obligatoriu o tastă specială (Shift, Ctrl, Alt, etc.), dar celelalte taste pot fi atît taste speciale cît şi taste obişnuite (tasta A, tasta C, etc.) sau funcţionale (F2, F6, etc.).

MAUSUL

    Mausul este dispozitivul care ne permite o interacţionare mai directă, mai evidentă cu calculatorul decît tastatura. Mausul poate fi privit în mod simbolic ca o extensie a mîinii noastre "înăuntrul" calculatorului. Mîna noastră interacţionează cu mediul înconjurător şi ne permite să intrăm în contact cu obiectele prezente în acesta. Putem astfel să arătăm înspre un obiect, să-l luăm în mînă, să-l cercetăm, să-l mutăm dintr-o parte în alta, să-l aruncăm. În mod similar, mausul ne permite să facem tot felul de operaţii cu obiectele (file, icoane, ferestre, etc.) prezente în interfaţa grafică a sistemului de operare sau a diverselor softuri. Putem să selectăm obiecte, să le inspectam, să le schimbăm locul (în cadrul interfeţei grafice sau a sistemului de stocare) şi putem chiar să le schimbăm dimensiunile (micşorarea sau mărirea ferestrelor).

    Mausul clasic are un corp alungit, plat pe partea de jos şi bombat în partea de sus, dimensiunile şi forma sa fiind alese în aşa fel încît el să poată fi cuprins uşor cu palma mîinii. Forma lui (incluzînd şi firul de legătură cu calculatorul) aduce cumva cu a unui şoarece, de unde şi denimirea lui, "mouse" însemnînd în engleză "şoarece". În porţiunea din faţă a părţii de sus a mausului se găsesc două butoane şi o roată care pot fi manipulate cu vîrfurile degetelor arătător şi mijlociu. Pe partea inferioară a unui maus clasic (obişnuit) se găseşte o bilă de cauciuc. Mausurile mai noi nu mai folosesc bila de cauciuc, ci un dispozitiv ce emite lumină.

    Caracteristica principală a folosirii mausului este prezenţa pe ecranul calculatorului a unui element grafic, numit cursor. Cursorul are în general forma unei săgeţi, dar în anumite situaţii particulare poate lua şi alte forme (clepsidră, linie verticală, etc.) după cum o cere fereastra softului care se află în prim plan în momentul respectiv. Cursorul are o libertate de mişcare neîngrădită în limitele dimensiunilor ecranului, el putînd fi mutat în orice parte a acestuia, pe orice traiectorie dorim.

    Principiul de funcţionare al mausului constă în corelarea ("traducerea") mişcării acestuia (ghidată de mîna noastră) cu mişcarea cursorului de pe ecran. Pentru aceasta este utilizat un dispozitiv care se găseşte în interiorul mausului, care este fie optic, fie mecanic. Dispozitivul mecanic (cel vechi, cu bilă) foloseşte doi mici cilindri ("role") aflaţi în contact cu bila de cauciuc. Mausul se găseşte mereu în contact cu o suprafaţă plană, deci poziţia sa poate fi descrisă cu ajutorul celor două coordonate şi anume X (abscisă) şi Y (ordonată). Unul dintre cilindrii cu care se află în contact bila de cauciuc răspunde de indicarea poziţiei mausului în raport cu coordonata X, iar celălalt în raport cu coordonata Y. Dispozitivul de corelare a mişcării mausului cu cursorul combină informaţiile primite de la cei doi cilindri şi de aici va rezulta poziţia cursorului pe ecran la un moment dat. Dispozitivul optic foloseşte raza de lumină emisă la partea de jos a mausului pentru a deduce mişcarea imprimată de către mînă, pe baza căreia se mută corespunzător cursorul pe ecran.

    FOLOSIRE

    Folosirea propriu-zisă a mausului este foarte simplă şi nu necesită decît o perioadă de adaptare care să ne permită să sesizăm în mod automat ("intuitiv") care este amplitudinea mişcării pe care trebuie să o facem cu mausul pentru a muta cursorul pe o anumită distanţă şi într-o anumită direcţie. La început folosirea mausului poate părea dificilă, tocmai pentru că sîntem tentaţi să îl mişcăm prea mult, iar cursorul se "ascunde" într-unul din colţurile ecranului şi nu-l mai vedem. Cu timpul însă vom învăţa că de fapt mausul nu trebuie mişcat foarte mult, 2-3 cm în sus sau în jos permiţîndu-ne să atingem cu cursorul marginile ecranului.

    Secretul deprinderii rapide a modului optim de folosire a mausului este legat de felul în care ghidăm mausul cu mîna noastră şi-i imprimăm astfel mişcarea dorită. Poziţia mîinii care manipulează mausul este esenţială. Mausul trebuie manipulat cu "delicateţe", el nu trebuie "sufocat". Cu alte cuvinte nu trebuie să aşezăm palma peste maus, ci lîngă el, în spatele lui. Ghidarea mausului trebuie să se facă în principal cu ajutorul degetelor şi nu cu al întregii mîini. Podul palmei drepte (sau stîngi, pentru stîngaci) trebuie aşezat pe covoraşul mausului şi el este nu numai punctul de sprijin al mîinii, ci şi punctul fix care ne va permite să imprimăm mişcări precise mausului. Căuşul palmei drepte trebuie să acopere partea din spate a mausului, fără însă a intra în contact cu ea. Degetele arătător şi mijlociu se poziţionează deasupra celor două butoane, fără a intra însă în contact cu ele. Pulpa degetului mare trebuie se se afle în contact cu partea stîngă a mausului. Pe partea dreaptă degetul inelar şi cel mic vin şi ele în contact (tot prin pulpa lor) cu mausul. Punctele de contact ale degetelor mare şi inelar trebuie să se afle cam la 1/3 din lungimea mausului, măsurată începînd cu partea din faţă, aproape de locul în care se termină butoanele. Poziţia mîinii trebuie să fie naturală, în aşa fel încît mîna să nu obosească foarte mult chiar şi după o folosire îndelungată a mausului.

    Pentru a mişca cursorul pe ecran şi a-i imprima direcţia dorită trebuie să învăţăm să mişcăm mausul în mod eficient. El trebuie să stea tot timpul în centrul covoraşului său, iar laturile sale trebuie să fie paralele cu laturile covoraşului. Avînd podul palmei ca punct de sprijin fix trebuie să începem să mişcăm mausul în sus şi în jos folosindu-ne numai de degetele (mare, inelar şi mic) cu ajutorul cărora ţinem mausul. Degetele nu trebuie să apese tare mausul, iar mişcarea trebuie realizată doar din articulaţiile degetelor, fără a mişca podul palmei de la locul său. Vom observa că putem realiza foarte uşor deplasarea cursorului de la partea de jos la cea de sus a ecranului.

    Urmează să încercăm deplasarea cursorului de la marginea dreaptă la cea stîngă a ecranului. De această dată mişcarea se va realiza din articulaţia mîinii ("poignet") păstrînd în continuare podul palmei ca punct de sprijin fix. Se va continua cu deplasarea cursorului în cele patru colţuri ale ecranului. Un ultim exerciţiu este deplasarea cursorului în cerc (în sens orar şi antiorar) cît mai aproape de marginile ecranului, fără a mişca podul palmei de la locul său. Această mişcare circulară este complexă şi este realizată ajutîndu-ne atît de articulaţiile degetelor cît şi de articulaţia mîinii.

    În timpul folosirii de zi cu zi a mausului, podul palmei este ţinut în general sprijinit de covoraşul mausului şi este relativ fix, el putînd fi mişcat pe distanţe scurte pentru a nu fi suprasolicitată articulaţia mîinii atunci cînd dorim să imprimăm o mişcare amplă cursorului. Trebuie însă evitată ridicarea mausului de pe covoraş în mod frecvent, pentru că acest lucru duce la obosirea mîinii. O altă greşeală care se face des de către începători este rotirea mausului în jurul unei axe perpendiculare pe centru său, existînd credinţa că în acest fel cursorul se va deplasa la stînga sau la dreapta.

    Folosirea corectă şi eficientă a mausului implică însă păstrarea sa în centrul covoraşului (sau un pic mai sus faţă de centru) şi avînd laturile paralele cu ale acestuia. Evident că în lucrul de zi cu zi mausul nu rămîne tot timpul în centrul covoraşului şi de asemenea el este rotit (foarte puţin) în jurul unei axe perpendiculare cînd îl manipulăm, fără ca aceste lucruri să reprezinte nişte greşeli, ele fiind semne ale unei folosiri obişnuite. Fiecare utilizator va învăţa cu timpul în mod intuitiv care sînt mişcările pe care trebuie să le facă cu mausul în aşa fel încît mişcarea cursorului să fie cea dorită, iar mîna să nu obosească prea repede.

    BUTOANELE  ŞI  ROATA

    Butoanele mausului sînt de obicei în număr de două, cel stîng şi cel drept. Butonul stîng este butonul principal şi are o funcţionalitate întrucîtva asemănătoare cu tasta Enter, adică este folosit pentru a lansa în execuţie comenzi. Modul de apăsare a butonului stîng necesită şi el o perioadă de adaptare, pentru că este de două feluri, în funcţie de activitatea pe care o desfăşurăm. De exemplu atunci cînd efectuăm selectarea unui obiect apăsăm o singură dată pe buton şi această manevră se numeşte clic simplu (sau numai clic). Atunci cînd dorim să lansăm în execuţie un program este însă nevoie să efectuăm două apăsări succesive într-un interval de timp scurt. Manevra aceasta se numeşte dublu-clic şi trebuie exersată înainte de a ne deveni familiară. Butonul drept al mausului este butonul secundar şi are o funcţionalitate întrucîtva asemănătoare cu tasta pentru meniul contextual, adică este utilizat pentru a afişa un meniu de comenzi specifice unui anumit soft.

    Roata mausului este numită roata de derulare ("scroll") şi este manipulată în sus şi în jos cu ajutorul degetului arătător. Funcţionalitatea ei este asemănătoare cu a tastelor de navigare (cele cu săgeţi în sus şi în jos sau tastele Page Up şi Page Down) şi ne permite de exemplu derularea în sus sau în jos a unui text pe ecran.

PARTEA 1

PARTEA 2

PARTEA 3

PARTEA 4

PARTEA 5

PARTEA 6

PARTEA 7

PARTEA 8

Copyright © MUNTEALB. Toate drepturile rezervate. All rights reserved. Tous droits réservés.

Toate materialele de pe acest sit sînt originale şi sînt scrise de MunteAlb.

Reproducerea materialelor (integrală sau parţială) fără acordul autorului intră sub incidenţa Legii privind Dreptul de Autor.

Pe acest sit este folosit modul de scriere corect, logic, practic, naţional, nepropagandistic, anti-latinoman şi getodacofil, cel cu î din i şi sînt.

Alegerea terminologiei folosite pe sit este explicată în materialul Limba Rumînă în Epoca Informaticii.

Situl se găseşte la adresa :  http://muntealb.16mb.com/

Diacriticele din această pagină au fost adăugate automat cu programul gratuit AutoCorect, varianta clasică.