ASAMBLAREA  CALCULATORULUI

CONSTRUIRE  PC : NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE COMPONENTE

PARTEA 1

PARTEA 2

PARTEA 3

 PARTEA 4

PARTEA 5

ANEXĂ

INTRODUCERE

    Ofertele de calculatoare deja asamblate sînt însă de multe ori "dezechilibrate" (de ex. procesor puternic şi placă video slaba, etc.) de aceea este recomandat să le spunem celor care ni-l vînd la ce îl folosim în principal. Aceştia pot să-i ajusteze configuraţia (în anumite limite) în raport cu cerinţele noastre, în aşa fel încît să nu avem surpriza să cumpărăm un calculator prea slab (pentru care vom fi nevoiţi să investim alţi bani în scopul ameliorării lui) sau din contră unul prea puternic (caz în care am cheltuit bani pentru nişte caracteristici pe care nu le folosim).

    Cei care au deja un calculator şi au cunoştinţe despre piesele din acesta (instalare, configurarea draiverelor) pot să îşi asambleze singuri un nou calculator fără un efort prea mare. Avantajul principal al asamblării unui calculator din componente cumpărate separat este că avem toate piesele în garanţie şi putem în acelaşi timp să deschidem calculatorul pentru a face îmbunătăţiri sau pentru a-l întreţine (curăţare de praf, lubrifierea ventilatoarelor, etc.) fără a pierde garanţia. Dacă am luat un calculator deja asamblat, garanţia se pierde de obicei dacă deschidem calculatorul şi de aceea sîntem nevoiţi să-l transportăm la serviciul de reparaţii al magazinului de unde l-am cumpărat ori de cîte ori avem probleme cu el sau dorim să-i aducem îmbunătăţiri. Un alt avantaj major este faptul că putem alege piesele care au cel mai bun raport calitate-preţ, nefiind obligaţi să le cumpărăm pe toate de la acelaşi furnizor. Faptul că nu depindem de componentele avute în stoc de o anumită firmă care vinde calculatoare asamblate deja, ne permite să alegem piesele şi în funcţie de companiile producătoare. De exemplu, dacă am avut experienţe pozitive cu plăcile de bază produse de compania X şi cu plăcile video produse de compania Y putem să ne procurăm în continuare piese produse de aceste companii pentru noul calculator pe care dorim să-l asamblăm.

    Dacă reuşim să asamblăm un calculator care funcţionează exact aşa cum ne dorim vom avea satisfacţia lucrului bine făcut şi în mod sigur vom cîştiga şi respectul prietenilor nostri interesaţi şi ei de calculatoare. Pe de altă parte dacă performanţele calculatorului asamblat sînt departe de ce speram sau chiar acesta nu porneşte, vom fi nevoiţi să apelăm la serviciile unor specialişti, lucru care ne va costa în plus.

    Decizia de a asambla singuri un calculator trebuie luată numai dacă sîntem siguri că vom duce lucrul la bun sfirşit. Responsabilitatea pentru asamblarea cu succes a unui calculator îi revine în întregime aceluia (sau aceleia) care îşi asumă un astfel de proiect. Cel mai important lucru (după cunoştinţele de bază despre componentele unui calculator şi funcţionarea acestuia) care ne poate garanta succesul într-o astfel de iniţiativă este încrederea în forţele proprii.

    Calculatorul este în esenţă o maşină electronică complexă şi la fel ca orice maşină are nevoie de întreţinere pentru a funcţiona la parametrii maximi un timp cît mai îndelungat. Tehnicile de întreţinere sînt prezentate pe larg în Manualul de Întreţinere a unui Calculator.

PROCESORUL

INTEL

AMD

GENERALITĂŢI

    Procesorul este piesa cea mai importantă a unui calculator (cea care face "calculele") şi este alcătuit dintr-o multitudine de microcircuite integrate, care sînt compuse la rîndul lor din tranzistori, rezistori (rezistenţe), capacitori (condensatori) şi diode. Toate aceste componente servesc la alcătuirea unor circuite care formează porţi logice (logic gates) ce stau la baza principiului de funcţionare a microprocesorului.

    Procesorul se mai numeşte şi CPU (Central Processing Unit). Puterea unui procesor este dată de frecvenţa de funcţionare ("viteza cu care face calculele"), de arhitectura să internă şi de cantitatea de memorie de pe pastila procesorului. Frecvenţa de funcţionare este denumită de obicei "frecvenţă de ceas" ("clock frequency") sau "frecvenţă de tact" şi este măsurată în MegaHertzi (MHz) sau GigaHertzi (GHz). Arhitectura procesorului se referă în principal la tipul de microcircuite şi dispunerea lor în cadrul nucleului (nucleelor) acestuia. Memoria existentă pe pastila procesorului se numeşte memorie "cache" de nivel 1, 2 sau 3, scrisă prescurtat de obicei L1, L2, L3. Memoria cache ("cache" = depozit) de pe pastila procesorului este o memorie rapidă folosită exclusiv de procesor, care în acest fel îşi scade dependenţa faţă de memoria sistemului (memoria RAM) şi devine mai rapid în executarea instrucţiunilor sale. Memoria cache serveşte la stocarea datelor accesate frecvent de procesor şi are o importanţă deosebită în aplicaţiile (jocurile pe calculator, etc.) care utilizează frecvent aceleaşi seturi de date. Frecvenţa ("viteza") de funcţionare a unui procesor este dată de produsul dintre frecvenţa ("viteza") magistralei principale de date ("Front Side Bus - FSB") şi factorul de multiplicare a acesteia ("multiplier"). De exemplu un procesor cu frecvenţa de funcţionare ("clock frequency") de 1467 MHz are o frecvenţă a magistralei principale de date de 133 MHz şi un factor de multiplicare de 11.

    În mod clasic procesoarele pentru calculatoarele personale au o arhitectură bazată pe un singur nucleu şi lucrează cu instrucţiuni pe 32 de biţi. Creşterea de performanţă a noilor generaţii de procesoare se bazează pe mărirea frecvenţei de tact, a vitezei magistralei principale (FSB) şi a cantităţii de memorie cache, procese posibile între altele şi prin îmbunătaţirea procesului de fabricare. Dar în anul 2004 a devenit evident că aceste proceduri de creştere a performanţei îşi atinseseră limita fizică şi nu puteau fi împinse mai departe. Ca urmare atît AMD cît şi INTEL au început să caute modalităţi noi prin care să reuşească să scoată în continuare generaţii de procesoare cît mai performante. S-a preconizat deci pe de o parte construirea unor procesoare care să utilizeze instrucţiuni pe 64 de biţi, iar pe de altă parte construirea unor procesoare care să înglobeze mai multe nuclee. Procesoarele pe 64 de biţi au fost lansate de AMD în anul 2003 şi de INTEL în anul 2005, iar procesoarele cu două nuclee ("dual-core" - binucleate) ale celor doi producători şi-au făcut şi ele apariţia în 2005. Procesoarele binucleate sînt indicate pentru cei care lucrează în mod curent cu aplicaţii ce suportă modul multifir ("multithread"), adică editarea audio-video, codarea audio-video, prelucrarea de grafică 3D (modelare, randare, etc.) şi proiectarea asistată de calculator (CAD). Liniile de procesoare clasice nu au fost încă abandonate, însă este posibil ca în cîţiva ani ele să cedeze locul aproape în totalitate procesoarelor cu mai multe nuclee şi care folosesc instrucţiuni pe 64 de biţi.

    Există mai mulţi fabricanţi de procesoare, dar cei mai importanţi sînt INTEL şi AMD. Aceste companii au o ofertă împărţită în trei categorii :

•     1) Procesoare foarte puternice. Sînt destinate împătimiţilor de jocuri de ultimă generaţie sau celor care au nevoie de cît mai multă performanţă pentru aplicaţiile pe care le folosesc (animaţii 3D şi editare audio-video profesională, etc.) şi nu se uită la suma de bani pe care trebuie să o cheltuiască. În această categorie AMD propune procesoarele Phenom (I şi II) şi Athlon 64 FX, iar Intel procesoarele Core i7, Core 2 Quad, Core 2 Extreme.
•     2) Procesoare puternice. Sînt destinate utilizatorilor care folosesc calculatorul atît pentru jocuri de ultimă generaţie cît şi pentru aplicaţii comune (prelucrare de text, internet, editare audio-video, etc.). În această categorie AMD propune procesoarele Athlon 64 X2, Athlon 64, iar Intel procesoarele Core 2 Duo.
•     3) Procesoare cu performanţă medie. Sînt destinate utilizatorilor care folosesc calculatorul în special pentru aplicaţii mai puţin intensive (aplicaţii de birotică, internet, vizionare de filme, ascultare de muzică, etc.). Aceste procesoare pot fi folosite şi pentru jocurile de ultimă generaţie însă doar dacă sînt făcute anumite modificări în setările jocurilor (scăderea rezoluţiei şi a detaliilor grafice) care să permită rularea lor la un nivel acceptabil. Din această categorie fac parte procesoarele Sempron produse de AMD şi procesoarele Celeron produse de Intel.
•     3) Procesoare cu performanţă scăzută (redusă). Sînt destinate utilizatorilor care folosesc calculatorul exclusiv pentru aplicaţii puţin intensive (aplicaţii de birotică, internet, vizionare de filme, ascultare de muzică, etc.). Din această categorie fac parte procesoarele Atom (produs de Intel), VIA Nano, VIA C (C7 şi C3) şi VIA Eden produse de VIA. Aceste procesoare au avantajul că nu consumă multă energie electrică şi că degajă foarte puţină căldură, ceea ce le face să poată fi folosite în special în calculatoarele portabile mai puţin performante, destinate celor care doresc să plăteasca un preţ scăzut pentru aceste dispozitive.

    LEGĂTURI  UTILE

• Anexa Manualului - legături către cele mai bune articole de pe internet referitoare la procesoare
• Diagramă cu performanţele procesoarelor AMD şi Intel

•     Procesoarele fabricate de compania INTEL pentru calculatoarele de birou sînt de trei tipuri şi anume Core, Pentium şi Celeron, care la rîndul lor există în mai multe variante în funcţie de generaţie (Core i7, Core 2, Pentium 4, Pentium 3, Celeron 2, etc.), de frecvenţa de ceas (2 GHz; 2,4 Ghz; 3 Ghz; etc.) şi de numărul de nuclee [cores]. Între aceste trei tipuri există asemănari şi diferenţe în ce priveşte arhitectura folosită şi tehnologia de producţie, care se reflectă în performanţa lor globală.
•     Procesoarele Core şi Pentium sînt destinate acelora care doresc cît mai multă performanţă de la calculator şi ca urmare sînt dispuşi să plăteasca un preţ pe măsură pentru acest lucru.
•     Procesoarele Celeron sînt destinate acelora care doresc să cumpere procesoare produse de compania Intel, dar sînt de acord să sacrifice un anumit grad de performanţă în favoarea unui preţ mai scăzut. Această politica de marketing a companiei Intel face ca procesoarele Celeron să fie fabricate şi poziţionate pe piaţă în aşa fel încît să nu între în concurenţă cu procesoarele Pentium sau Core. Ca urmare ele au viteze mai mici decît cele mai noi procesoare Intel şi Pentium, au o frecvenţă de funcţionare a magistralei de date mai mică şi de asemenea mai puţină memorie cache pe pastila procesorului. De exemplu la un moment dat cel mai puternic procesor Celeron (cu nucleu Northwood) avea o frecvenţă de ceas de 2,8 GHz, o frecvenţă de funcţionare a magistralei de date (a procesorului, internă) de 400 MHz şi o memorie cache L2 de 128 KB. Prin comparaţie, la acelaşi moment cele mai puternice procesoare Pentium 4 obişnuite (nu Extreme Edition) aveau o frecvenţă de ceas de 3,4 Ghz, o frecvenţă de funcţionare a magistralei de date (a procesorului, internă) de 800 MHz şi o memorie cache L2 de 512 KB (P4 cu nucleu Northwood) sau 1024 KB (P4 cu nucleu Prescott).   

    1. CORE   

    Procesoarele Core au fost lansate pe piaţă la jumătatea anului 2006 iar microarhitectura care stă la baza lor diferă considerabil de cea folosită la construcţia procesoarelor Pentium 4 şi Pentium D. Noile inovaţii tehnologice folosite în procesoarele Core permit obţinerea unei performanţe crescute în condiţiile unui consum de energie electrică scăzut. Aceste inovaţii sînt următoarele :

•     Execuţie Dinamică pe Scară Largă ("Wide Dynamic Execution") → procesoarele Core execută mai multe instrucţiuni pe ciclul de tact decît predecesoarele lor bazate pe arhitectura NetBurst. În plus analiza fluxului de date prelucrat de procesor a fost optimizată.
•     Prelucrare Îmbunătăţită a Datelor Media Digitale ("Advanced Digital Media Boost") → Instrucţiunile SSE au fost modificate în aşa fel încît acum prelucrarea datelor din aplicaţiile multimedia (audio, video) este de aproape două ori mai rapidă.
•     Memorie Cache Inteligentă de tip Superior ("Advanced Smart Cache") → Memoria cache de tip L2 este partajată între nucleele ce compun un procesor Core, iar gradul ei de folosire de către fiecare nucleu poate fi ajustat dinamic în funcţie de nivelul de activitate al nucleelor la momentul respectiv.
•     Acces Inteligent la Memorie ("Smart Memory Access") → Algoritmii de aducere şi procesare a datelor în memoria cache de tip L1 şi L2 au fost îmbunătăţiţi.
•     Capacitate de Folosire Inteligentă a Energiei Electrice ("Intelligent Power Capability") → Raportul "Performanţă per Watt consumat" a fost îmbunătăţit, iar consumul de energie electrică şi disiparea de căldură au fost diminuate. Procesoarele pot să-şi dezactiveze în mod dinamic subunităţile care sînt inactive, astfel încît energia electrică să fie folosită numai dacă este nevoie de ea la momentul respectiv (eficientizarea consumului de energie).

    La sfîrşitul anului 2008 Intel a lansat o nouă generaţie de procesoare Core, numită Core i7, menită a înlocui generaţia veche (Core 2). Ea posedă o microarhitectură îmbunătăţită faţă de cea folosită la procesoarele Core 2. Inovaţiile tehnologice care caracterizează noua generaţie de procesoare sînt următoarele:

•     Turbo Amplificare ("Turbo Boost") → Modul Turbo desemnează o situaţie în care procesorul funcţionează cu nişte parametri sub caracteristicile sale obişnuite (număr de nuclee folosite, consum de electricitate, intensitatea curentului, temperatură). Dacă în aceste situaţii este totuşi nevoie la un moment dat de o performanţă sporită, procesorul îşi poate creşte automat frecvenţa de funcţionare în mai multe etape cu cîte 133 MHz, pînă cînd e atinsă limita maximă la care poate funcţiona procesorul. Cînd nu mai e nevoie de puterea de calcul sporită, procesorul îşi va scade frecvenţa de funcţionare tot cu cîte 133 MHz, pînă va ajunge la frecvenţa de bază. Acest mecanism poate fi declanşat de exemplu în cazul aplicaţiilor care nu folosesc decît 1-2 nuclee din cele 4 prezente în procesorul core i7, dar care aplicaţii au nevoie la un anumit moment de o putere de calcul sporită. Mecanismul de turbo amplificare creşte deci puterea procesorului chiar şi în condiţii mai "vitrege", cînd dintr-un motiv sau altul el nu este folosit la parametrii maximi de funcţionare.
•     Hiper-Filare ("Hyper-Threading") → Această tehnologie se bazează pe crearea unui nucleu de procesare virtual, care va împărţi sarcina de executat cu nucleul de procesare real. Ca urmare un procesor cu patru nuclee va fi văzut de sistemul de operare ca un procesor cu 8 nuclee, iar sarcina de executat va fi împărţită în mod corespunzător. Este vorba deci de o tehnologie de virtualizare, care permite o creştere a perfomanţei pentru aplicaţiile/softurile ce suportă modul de lucru multifir [multithreaded], adică împărţirea unei anumite activităţi pe mai multe fire de execuţie, în aşa fel încît să fie terminată mai rapid. Practic, un procesor Core i7 care are 4 nuclee va putea funcţiona cu 8 fire de execuţie. Creşterea de perfromanţă nu este însă dublă, ci în jur de 10-30% în funcţie de aplicaţie.
•     Memorie Cache Inteligentă ("Smart Cache") → Memoria cache de tip L3 în valoare de 8 MB este partajată între cele 4 nuclee ce compun un procesor Core i7, iar gradul ei de folosire de către fiecare nucleu poate fi ajustat dinamic în funcţie de nivelul de activitate al lui la momentul respectiv.
•     Controler de Memorie Integrat ("Integrated memory controller") → Controlerul de memorie a fost integrat în pastila procesorului ("silicon die"), lucru ce are ca efect o latenţă scăzută şi o lăţime de bandă crescută pentru lucrul cu memoria DDR3. Controlerul este de tip tricanal [triple channel].
•     Interconectare printr-o Cale Rapidă ("QuickPath Interconnect") → Fiecare nucleu al procesorului are un controler de memorie integrat, care este legat de cele ale celorlalte nuclee şi de memoria RAM printr-o cale de transfer rapid [quick path]. Rezultă o memorie partajată scalabilă, cu ajutorul căreia fiecare nucleu al procesorului îşi poate ajusta independent consumul de memorie în funcţie de necesităţile de moment.
•     Amplificare HD ("HD Boost") → Este inclus setul de instrucţiuni SSE4, care creşte performanţa procesorului în lucrul cu aplicaţiile ce folosesc conţinut multimedia.

    1.1 PROCESOARE  INTEL  CORE  MONONUCLEATE ("single core" - cu un singur nucleu)  

    Compania INTEL nu produce în prezent procesoare mononucleate ce înglobează tehnologia Core pentru calculatoarele de birou, ci doar pentru cele portabile (sub numele Core 2 Solo).

    1.2 PROCESOARE  INTEL  CORE  BINUCLEATE ("dual core" - cu două nuclee) 

    1.2.1 Intel Core 2 Duo

    Procesoarele Core 2 Duo pentru calculatoare de birou [desktop] au fost fabricate iniţial folosind două tipuri de nuclee, anume Conroe şi Allendale, care se deosebeau între ele doar prin mărimea memoriei cache de tip L2 (2 MB pentru Allendale şi 4 MB pentru Conroe). Seria E8XX0 (lansată în ianuarie 2008) e bazată pe nucleul Wolfdale, care are 6 MB memorie cache L2 şi este fabricat cu tehnologie pe 45 nm. Nucleul Wolfdale-3M este identic cu cel Wolfdale, însă are doar jumătate din memoria cache (3 MB) şi e folosit la procesoarele E7XX0.

    Toate procesoarele Core 2 Duo folosesc instrucţiunile pe 64 de biţi (Intel 64) şi suportă tehnologiile de virtualizare (Intel Virtualization Technology) şi de eficientizare a consumului energetic (Intel Enhanced SpeedStep Technology), dar nu şi tehnologia Hyper-Threading. Aceste procesoare au nevoie de plăci de bază cu soclu LGA775, însă aceste PB nu sînt compatibile cu procesoarele Pentium 4 sau Pentium D. Modelele ieftine (E4XX0) nu suportă tehnologiile de virtualizare şi au frecvenţa magistralei principale (FSB) de 800 MHz, spre deosebire de modelele mai scumpe (E6XX0) la care aceasta este de 1066 MHz. Cele care au identificatorul terminat în 50 au o magistrală principală de date (FSB) de 1333 MHz. Modelele E6540 şi E8190 nu folosesc "Tehnologia de Execuţie Securizată" [Trusted Execution Technology] prezentă la toate celelalte procesoare din gamă. Modelele din seriile EXX0 şi următoarele folosesc setul de instrucţiuni multimedia SSE 4.1.

    Fiecare nucleu are viteza specificată în tabelul de mai jos, dar asta nu înseamnă că un procesor cu 2 nuclee la frecvenţa de 1,80 GHz este echivalent cu un procesor cu un singur nucleu la frecvenţa de 3,6 GHz. O creştere mare de performanţă este valabilă doar atunci cînd procesoarele sînt folosite pentru softuri optimizate pentru lucrul cu mai multe nuclee (de ex. programele de grafică 3D).

    Modelele Core 2 Duo existente sînt următoarele :

• E8600 : 3,33 GHz | 2 nuclee | 6 MB memorie cache L2 | 1333 MHz
• E8500 : 3,16 GHz | 2 nuclee | 6 MB memorie cache L2 | 1333 MHz
• E8400 : 3,00 GHz | 2 nuclee | 6 MB memorie cache L2 | 1333 MHz
• E8200 : 2,66 GHz | 2 nuclee | 6 MB memorie cache L2 | 1333 MHz
• E8190 : 2,66 GHz | 2 nuclee | 6 MB memorie cache L2 | 1333 MHz
• =================================================
• E7600 : 3,00 GHz | 2 nuclee | 3 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
• E7500 : 2,93 GHz | 2 nuclee | 3 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
• E7400 : 2,80 GHz | 2 nuclee | 3 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
• E7300 : 2,66 GHz | 2 nuclee | 3 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
• E7200 : 2,53 GHz | 2 nuclee | 3 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
• =================================================
• E6850 : 3,00 GHz | 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2 | 1333 MHz
• E6750 : 2,66 GHz | 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2 | 1333 MHz
• E6700 : 2,66 GHz | 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
• E6600 : 2,40 GHz | 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
• E6550 : 2,33 GHz | 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2 | 1333 MHz
• E6540 : 2,33 GHz | 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
• E6420 : 2,13 GHz | 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
• E6400 : 2,13 GHz | 2 nuclee | 2 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
• E6320 : 1,86 GHz | 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
• E6300 : 1,86 GHz | 2 nuclee | 2 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
• =================================================
• E4700 : 2,60 GHz | 2 nuclee | 2 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
• E4600 : 2,40 GHz | 2 nuclee | 2 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
• E4500 : 2,20 GHz | 2 nuclee | 2 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
• E4400 : 2,00 GHz | 2 nuclee | 2 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
• E4300 : 1,80 GHz | 2 nuclee | 2 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
• =====================================================================
• X6800 : 2,93 GHz | 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2 | 1066 MHz → familia Core 2 Extreme

    1.3 PROCESOARE  INTEL  CORE  CVADRINUCLEATE ("quad core" - cu patru nuclee) 

    1.3.1 Intel Core 2 Quad

    Procesoarele Core 2 Quad sînt fabricate pe baza nucleelor Kentsfield (compus din două nuclee Conroe puse unul lîngă altul) şi Yorkfield (mai nou, fabricat cu tehnologie pe 45 nm). Ele folosesc instrucţiunile pe 64 de biţi (Intel 64) şi suportă tehnologiile de virtualizare ("Intel Virtualization Technology") şi de eficientizare a consumului energetic ("Enhanced SpeedStep Technology"), dar nu şi tehnologia Hyper-Threading. Aceste procesoare au nevoie de plăci de bază cu soclu LGA775. Ele sînt indicate în special pentru aplicaţiile multi-filate [multi-threaded] de genul prelucrării audio-video şi a graficii 3D, ca şi pentru unele jocuri mai noi. Modelele care au un "S" la sfîrşit (Q8200S, Q9550S, etc.) au consum mai redus de electricitate.

    Modelele Core 2 Quad existente sînt următoarele :

• Q9650   : 3,00 GHz | 4 nuclee | 12 MB mem. cache L2 | 1333 MHz
• Q9550   : 2,83 GHz | 4 nuclee | 12 MB mem. cache L2 | 1333 MHz
• Q9450   : 2,66 GHz | 4 nuclee | 12 MB mem. cache L2 | 1333 MHz
• Q9400   : 2,66 GHz | 4 nuclee |   6 MB mem. cache L2 | 1333 MHz
• Q9300   : 2,50 GHz | 4 nuclee |   6 MB mem. cache L2 | 1333 MHz
• =================================================
• Q8400   : 2,83 GHz | 4 nuclee |   4 MB mem. cache L2 | 1333 MHz
• Q8300   : 2,66 GHz | 4 nuclee |   4 MB mem. cache L2 | 1333 MHz
• Q8200   : 2,33 GHz | 4 nuclee |   4 MB mem. cache L2 | 1333 MHz
• =================================================
• Q6700   : 2,66 GHz | 4 nuclee |   8 MB mem. cache L2 | 1066 MHz
• Q6600   : 2,40 GHz | 4 nuclee |   8 MB mem. cache L2 | 1066 MHz
• ===================================================================
• QX9775 : 3,20 GHz | 4 nuclee | 12 MB mem. cache L2 | 1600 MHz → fam. Core 2 Extreme
• QX9770 : 3,20 GHz | 4 nuclee | 12 MB mem. cache L2 | 1600 MHz → fam. Core 2 Extreme
• QX9650 : 3,00 GHz | 4 nuclee | 12 MB mem. cache L2 | 1333 MHz → fam. Core 2 Extreme
• QX6850 : 3,00 GHz | 4 nuclee |   8 MB mem. cache L2 | 1333 MHz → fam. Core 2 Extreme
• QX6800 : 2,93 GHz | 4 nuclee |   8 MB mem. cache L2 | 1066 MHz → fam. Core 2 Extreme
• QX6700 : 2,66 GHz | 4 nuclee |   8 MB mem. cache L2 | 1066 MHz → fam. Core 2 Extreme

    1.3.1 Intel Core i7

    Procesoarele Core i7 sînt fabricate pe baza nucleului Bloomfield şi au nivel suplimentar de memorie cache (L3), partajat între cele 4 nuclee. Ele folosesc instrucţiunile pe 64 de biţi (Intel 64) şi suportă tehnologiile de virtualizare ("Intel Virtualization Technology") şi de eficientizare a consumului energetic ("Enhanced SpeedStep Technology"), alături de tehnologia Hyper-Threading. Aceste procesoare au nevoie de plăci de bază cu soclu LGA 1366. Ele sînt indicate în special pentru aplicaţiile multifilate [multi-threaded] de genul prelucrării audio-video şi a graficii 3D, ca şi pentru unele jocuri foarte noi.

    Modelele Core i7 existente sînt următoarele :

• i7 940   : 2,93 GHz | 4 nuclee | 8 MB mem. cache L3
• i7 920   : 2,66 GHz | 4 nuclee | 8 MB mem. cache L3
• =======================================================
• i7 965   : 3,20 GHz | 4 nuclee | 8 MB mem. cache L3 → fam. Core i7 Extreme

    1.4 PROCESOARE  INTEL  CORE  EXTREME

    Familia Core 2 Extreme include procesoare binucleate sau cvadrinucleate şi conţine modelele cele mai performante de procesoare Intel Core 2. Cele pentru calculatoarele de birou înglobează nuclee ConroeXE (X6800), KentsfieldXE (QX67000-6850) sau YorkfieldXE (QX9650) şi se instaleaza pe plăci de bază în format LGA775. Nucleele XE sînt identice cu cele simple, singura diferenţă fiind aceea că au multiplicatorul nezăvorît [unlocked], care poate fi deci setat la o valoare mai mare decît cea implicită în scopul supratactării procesorului [overclocking].

    Modelele Core 2 Extreme existente sînt următoarele :

•    X6800 : 2,93 GHz | 2 nuclee |  4 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
• ==========================================================
• QX9775 : 3,20 GHz | 4 nuclee | 12 MB mem. cache L2 (2 x 6 MB)  | 1600 MHz
• QX9770 : 3,20 GHz | 4 nuclee | 12 MB mem. cache L2 (2 x 6 MB)  | 1600 MHz
• QX9650 : 3,00 GHz | 4 nuclee | 12 MB mem. cache L2 (2 x 6 MB) | 1333 MHz
• QX6850 : 3,00 GHz | 4 nuclee |   8 MB mem. cache L2 (2 x 4 MB) | 1333 MHz
• QX6800 : 2,93 GHz | 4 nuclee |   8 MB mem. cache L2 (2 x 4 MB) | 1066 MHz
• QX6700 : 2,66 GHz | 4 nuclee |   8 MB mem. cache L2 (2 x 4 MB) | 1066 MHz

    Familia Core i7 Extreme include procesoare cvadrinucleate şi conţine modelele cele mai performante de procesoare Intel Core i7. Cele pentru calculatoarele de birou înglobează nucleul BloomfieldXE şi se instaleaza pe plăci de bază în format LGA 1366. Nucleele XE sînt identice cu cele simple, singura diferenţă fiind aceea că au multiplicatorul nezăvorît [unlocked], care poate fi deci setat la o valoare mai mare decît cea implicită în scopul supratactării procesorului [overclocking].

    Modelele Core i7 Extreme existente sînt următoarele :

• i7 XE 965   : 3,20 GHz | 4 nuclee | 8 MB mem. cache L3

    2. PENTIUM   

    2.1 Procesoare Pentium mononucleate ("single core" - cu un singur nucleu)

    Procesoarele Pentium au fost pînă în anul 2006 cele mai puternice procesoare produse de Intel şi sînt indicate pentru cei care doresc să folosească calculatorul şi pentru jocuri de ultimă generaţie sau pentru prelucrare audio-video. Procesoarele Pentium fabricate în prezent sînt dintr-a patra generaţie (Pentium 4), dar se mai găsesc în vînzare la mîna a doua şi sisteme cu procesoare din generaţia a treia (Pentium 3, denumire scrisa de obicei Pentium III).

    2.1.1 Pentium 4

    Procesoarele Pentium 4 (cu excepţia seriei P4 Extreme Edition) au fost fabricate folosindu-se cinci tipuri de nuclee şi anume Wilamette, Northwood, Prescott, Prescott 2M şi Cedar Mill. Între cele cinci tipuri de nuclee există multe asemănări, însă există şi destule diferenţe legate de procesul de fabricaţie sau de arhitectura internă. Nucleul Willamette a fost primul tip de nucleu inclus în procesoarele P4 şi de aceea a fost şi cel mai slab, înglobînd doar 256 KB de memorie cache L2. Nucleul Northwood are 8 KB de memorie cache L1 şi 512 KB de memorie cache L2. Nucleul Prescott are un număr dublu de tranzistori faţă de nucleul Northwood şi are 16 KB de memorie cache L1 alături de 1024 MB de memorie cache L2. În plus procesoarele bazate pe nucleul Prescott au o arhitectură îmbunătăţită şi sînt dotate cu un set nou de instrucţiuni, numit SSE3, care nu există la procesoarele bazate pe nuclee mai vechi şi care va fi pus în valoare de creatorii de softuri. Pe de altă parte nucleul Prescott are un consum de electricitate mai crescut şi degajă mai multă căldură în timpul funcţionării intensive decît nucleul Northwood, ceea ce reprezintă un dezavantaj. Nucleul Prescott 2M îşi are numele de la includerea a 2 MB de memorie cache L2 şi a fost folosit pentru unele procesoare Pentium 4 din familia 6xx şi pentru cel mai performant dintre procesoarele Pentium 4 Extreme Edition (P4 EE 3.73). Nucleul Cedar Mill este asemănator cu Prescott, dar fiind fabricat cu o tehnologie de 65 nm are un consum de electricitate mai scăzut, deci şi o emisie de căldură mai redusă.

    Modelele din familiile 5xx (550, 540, 530, etc.) şi 6xx (670, 660, 650, etc.) sînt ultimele reprezentante ale generaţiei de procesoare mononucleate Pentium 4. Ceea ce le deosebeşte de familiile precedente de procesoare Pentium 4 e posibilitatea folosirii tehnologiei Intel 64 (Enhanced Memory 64 Technology), adică folosirea instrucţiunilor pe 64 de biţi. Acestea au nevoie pentru a funcţiona de plăci de bază care să suporte tehnologia Intel 64 la nivel de BIOS, iar la nivel software de sisteme de operare (Windows XP x64 sau Linux) şi de aplicaţii pe 64 de biţi.

   2.1.2  Pentium 4 Extreme Edition

    Procesoarele Pentium 4 XE sînt cele mai performante procesoare din generaţia Pentium 4. Majoritatea acestor procesoare au fost bazate pe nucleul Gallatin, iar una dintre caracteristicile lui care au contribuit din plin la sporul de performanţă a fost prezenţa unui nivel de memorie cache L3 cu o mărime de 2 MB, care se adaugă memoriei cache L2 de 512 KB. Procesoarele Pentium 4 Extreme Edition nu au nevoie de plăci de bază speciale, ele putînd fi montate pe plăcile de bază obişnuite pentru Pentium 4 şi anume "socket 478" sau "socket LGA775". Astfel, procesorul P4 XE 3.4 GHz există atît în varianta pentru soclu 478 cît şi în varianta pentru soclu LGA775. Cel mai puternic reprezentant al acestei familii este procesorul Pentium 4 XE 3.73 GHz, care a fost construit exclusiv pentru formatul de soclu LGA775, fiind bazat pe nucleul Prescott 2M.

    O parte din procesoarele Pentium 4 cu frecvenţa de tact de peste 2,4 GHz posedă facilitatea de Hyper-Threading (HT), ceea ce înseamnă că un procesor este "văzut" de SO ca fiind de fapt compus din două procesoare "logice" (virtuale) care funcţionează la frecvenţa de ceas nominală a procesorului real. Unele aplicaţii sînt optimizate pentru modul multifir ("multithread") sau pentru sistemele multiprocesor şi ca urmare ele vor rula mai rapid pe un sistem dotat cu un procesor Pentium 4, chiar dacă acest sistem doar "emulează" un sistem biprocesor, fără a fi şi în realitate unul. De asemenea tehnologia HT aduce un avantaj în situaţia lucrului simultan cu mai multe aplicaţii sau în cazul în care unele aplicaţii rulează automat în fundal. Performanţa unui sistem dotat cu un procesor care utilizează tehnologia "Hyper-Threading" nu este însă la fel de mare ca a unui sistem dotat cu două procesoare reale (identice cu cel folosit în sistemul monoprocesor), din cauza faptului că procesoarele "logice" trebuie totuşi să împartă resursele procesorului real. Creşterea de performanţă este de obicei de ordinul 10-30 %, dar există şi situaţii în care tehnologia HT trebuie dezactivată pentru că ea încetineşte activitatea procesorului în anumite aplicaţii. Pentru a putea folosi tehnologia HT este nevoie de o placă de bază compatibilă şi de un SO (Windows XP sau unele distribuţii de Linux) optimizat pentru această tehnologie. Activarea sau dezactivarea tehnologiei HT se face din BIOS-ul plăcii de bază.   

    2.2 Procesoare Pentium binucleate ("dual core" - cu două nuclee)

    2.2.1 Pentium Dual-Core

    Familia Pentium Dual-Core a fost lansată la sfîrşitul anului 2007. Ea e bazată pe nucleele Allendale (E2XX0) şi Wolfdale-3M (E5XX0), care înglobează microarhitectura Core. Procesoarele Pentium Dual-Core folosesc tehnologia Intel 64 şi sînt conforme cu formatul de soclu LGA775.

• Pentium E5400 : 2,70 GHz | 2 MB mem. cache L2 | 800 MHz
• Pentium E5300 : 2,60 GHz | 2 MB mem. cache L2 | 800 MHz
• Pentium E5200 : 2,50 GHz | 2 MB mem. cache L2 | 800 MHz
• =============================================
• Pentium E2220 : 2,40 GHz | 1 MB mem. cache L2 | 800 MHz
• Pentium E2200 : 2,20 GHz | 1 MB mem. cache L2 | 800 MHz
• Pentium E2180 : 2,00 GHz | 1 MB mem. cache L2 | 800 MHz
• Pentium E2160 : 1,80 GHz | 1 MB mem. cache L2 | 800 MHz
• Pentium E2140 : 1,60 GHz | 1 MB mem. cache L2 | 800 MHz

    2.2.2 Pentium D

    Familia Pentium D cuprinde modelele Pentium D 8xx şi Pentium D 9xx. Procesoarele Pentium D folosesc tehnologia Intel 64 (instrucţiuni pe 64 de biţi), însă nu şi tehnologia Hyper-Threading, care a fost dezactivată. Procesoarele Pentium D au ieşit din fabricaţie în 2008.

• Pentium D 8xx sînt procesoare bazate pe nucleul Smithfield şi au o memorie cache L2 de 2 MB. Modelele existente sînt : Pentium D 805, 820 (2,8 GHz), 830 (3 GHz) şi 840 (3,2 GHZ), ambele nuclee componente avînd frecvenţa de tact specificată în paranteză. Acest tip de procesoare a fost scos din producţie în anul 2006.
• Pentium D 9xx sînt procesoare bazate pe nucleul Presler şi au o memorie cache L2 de 4 MB. Modelele existente sînt : Pentium D 915 (2,8 GHz), 920 (2,8 GHz), 930 (3 GHz), 940 (3,2 GHz), 945, 950 (3,4 GHz) şi 960 (3,6 GHz), ambele nuclee componente avînd frecvenţa de tact specificată în paranteză. 

    2.2.3 Pentium Extreme Edition (Pentium XE)

    Familia Pentium XE conţine cele mai puternice procesoare Pentium din familia Pentium D produse de compania Intel. Ele au tehnologia Hyper-Threading activată şi folosesc bineînţeles şi instrucţiunile pe 64 de biţi (Intel 64).

• Pentium XE 840 : bazat pe nucleul Smithfield, are 2 MB cache L2, frecvenţa de 3,2 GHz şi magistrala de date (FSB) de 800 MHz.
• Pentium XE 955 : bazat pe nucleul Presler, are 4 MB cache L2, frecvenţa de 3,46 GHz  şi magistrala de date (FSB) de 1066 MHz.
• Pentium XE 965 : bazat pe nucleul Presler, are 4 MB cache L2, frecvenţa de 3,46 GHz  şi magistrala de date (FSB) de 1066 MHz.

    Ambele familii de procesoare binucleate folosesc formatul de soclu LGA775 şi au nevoie de o placă de bază cu cipset Intel 955X sau NVIDIA nForce4 SLI Intel Edition.

    3. CELERON

    Procesoarele Celeron sînt indicate în cazul calculatoarelor folosite pentru aplicaţii mai puţin solicitante (birotică, explorarea internetului, redare audio-video). Aceasta nu înseamnă că ele nu pot fi folosite pentru jocuri, editare audio-video sau grafică 3D, ci doar că performanţa lor în aceste cazuri este mult scăzută faţă de procesoarele Intel de ultimă generaţie, în principal datorită cantităţii mici de memorie cache. Procesoarele Celeron Conroe-L 4XX sau cele binucleate pot fi folosite însă şi pentru aplicaţii solicitante, deşi cantitatea (relativ) redusă de memorie cache L2 îşi pune în continuare amprenta asupra performanţelor procesorului. 

    3.1 Procesoare Celeron mononucleate ("single core" - cu un singur nucleu)

    3.1.2 Celeron Conroe-L

    Această familie de procesoare a intrat în producţie în iunie 2007 şi cuprinde modele ce folosesc nucleul Conroe-L, bazat pe microarhitectura Core.    

• Celeron 450 : 2,20 GHz | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz
• Celeron 440 : 2,00 GHz | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz
• Celeron 430 : 1,80 GHz | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz
• Celeron 420 : 1,60 GHz | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz
• Celeron 220 : 1,20 GHz | 512 KB mem. cache L2 | 533 MHz

    Modelul Celeron 220 este numai pentru plăci de bază în format mini-ITX şi vine sudat pe ele, neputînd fi cumpărat separat.

    3.1.3 Celeron D

    Familia de procesoare Celeron D a fost fabricată între iulie 2004 şi ianuarie 2007. Ea a cuprins modele bazate pe nucleele Prescott şi Cedar Mill, care aveau o performanţă notabil crescută faţă de procesoarele Celeron din generaţiile anterioare, chiar şi la o frecvenţă de tact egală. Acest lucru se datora mai multor factori şi anume : mărimea memoriei cache L2 s-a dublat sau cvadruplat (L2 = 256 KB Prescott / L2 = 512 KB Cedar Mill), viteza magistralei principale a crescut şi ea (533 MHz, faţă de 400 MHz cît aveau cele mai performante procesoare Celeron cu nucleu Northwood) şi a fost introdus setul de instrucţiuni SSE3. Pe de altă parte procesoarele Celeron, indiferent de generaţie, nu suportă tehnologia Hyper-Threading, aceasta rămînînd apanajul procesoarelor Pentium 4.

    Începînd cu a doua jumătate a anului 2005 Intel a început să producă şi procesoare Celeron D care folosesc tehnologia Intel 64 (instrucţiuni pe 64 de biţi), de exemplu modelele Celeron D 326, 331, 336, 341, 346, 351, 352, 355, 356, 360, 365. Acestea au frecvenţe de tact de la 2,53 la 3,60 GHz şi folosesc formatul de soclu LGA775.

    Cele mai noi modele de Celeron D (352, 356, 360 şi 365) înglobează nucleu Cedar Mill şi sînt fabricate cu ajutorul tehnologiei de 65 nm, ceea ce înseamnă că au un consum de energie mai mic şi deci se încălzesc mai puţin.

    3.2 Procesoare Celeron binucleate ("dual core" - cu două nuclee)

    3.2.1 Celeron Dual-Core

    Procesoarele Celeron cu două nuclee sînt bazate pe o variantă modificată a nucleului Allendale (care are doar 512 KB memorie cache L2, nu 2 MB ca la Intel Core 2 Duo). Ele au fost lansate în ianuarie 2008 şi pot fi instalate pe aceleaşi plăci de bază ca şi procesoarele Intel Core 2 Duo.

• Celeron E1500 : 1,60 GHz | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz
• Celeron E1400 : 2,00 GHz | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz
• Celeron E1200 : 2,20 GHz | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz

    DENUMIREA  PROCESOARELOR INTEL

    Compania Intel a folosit pînă în anul 2004 denumiri pentru procesoarele Pentium şi Celeron care includeau obligatoriu şi frecvenţa de ceas reală a acestora (de ex. Pentium 4 3.4 GHz ; Pentium 4 3.2E GHz ; Pentium 4 2.8C GHz ; Celeron 2 GHz, Celeron 2.8 GHz, etc.). Scopul era ca orice cumparator să poată să aprecieze uşor performanţa procesoarelor şi să poată să se decidă rapid care este cel mai potrivit pentru nevoile sale.

    Intel a complicat însă lucrurile pe parcurs (în special pentru cumpărătorii mai puţin avizati) pentru că au existat foarte frecvent situaţii în care procesoare Pentium 4 avînd aceeaşi frecvenţă de ceas aveau performanţe sensibil diferite. Acest lucru se datora în principal faptului că unele dintre aceste procesoare funcţionau cu o magistrală internă de date de 800 MHz, iar altele cu 533 MHz sau că unele procesoare foloseau tehnologia "Hyper-Threading" în timp ce altele nu. Mai mult, interveneau în ecuaţie şi diferenţele legate de nucleele pe baza cărora erau construite procesoarele. În acest fel nu erau rare situaţiile în care cumpărătorii erau puşi în dificultate atunci cînd trebuiau să aleagă procesorul adecvat dintre mai multe procesoare avînd aceeaşi frecvenţa de ceas dar preţuri diferite. Această stare de lucruri defavoriza în mod evident cumpărătorul şi în plus permitea unele manevre de marketing abuzive din partea firmelor care vindeau sisteme şi componente de calculator, firme care de obicei specificau în ofertele lor doar frecvenţa de ceas a procesorului, fără a preciza şi frecvenţa magistralei de date, tipul nucleului sau compatibilitatea cu tehnologia "Hyper-Threading".

    Începînd cu anul 2004 Intel a hotărît să schimbe radical modul de denumire a procesoarelor pe care le produce, în aşa fel încît diferenţele de performanţă să fie foarte clare. Noua metodă de denumire implică folosirea unui număr (Processor Number - PN) care să reflecte performanţa globală a procesorului respectiv. Denumirea va fi formată din numele procesorului (Pentium sau Celeron) la care se adaugă un număr alcătuit din trei cifre, de forma 9xx, 8xx, 7xx, 6xx, 5xx sau 3xx, după linia de procesoare în care se încadrează un anumit model de procesor. Vor exista mai multe grupuri de procesoare distincte şi anume : procesoare cu performanţe crescute (9xx şi 8xx), procesoare pentru calculatoare mobile (7xx), procesoare cu performanţe medii (6xx şi 5xx) şi procesoare cu performanţe obişnuite (3xx). Primele patru grupuri cuprind procesoare de tipul Pentium 4, iar ultimul procesoarele Celeron. Procesoarele numite 8xx şi 9xx sînt cu două nuclee.

    Un procesor avînd un anumit număr este mai puternic decît procesoarele cu numere mai mici şi mai slab decît procesoarele cu numere mai mari. De exemplu un procesor Pentium 4 la 3,6 GHz (construit pe nucleul Prescott, avînd magistrala de date de 800 MHz, 1MB memorie cache L2, compatibil cu tehnologia HT) va avea numărul 560, un procesor avînd aceleaşi caracteristici tehnice dar funcţionînd la frecvenţa de 3,4 GHz va avea numărul 550, iar un procesor avînd aceleaşi caracteristici tehnice dar funcţionînd la frecvenţa de 3,84 GHz va avea numărul 570. În mod similar un procesor Celeron D la 2,66 GHz (construit pe nucleul Prescott, avînd magistrala de date de 533 MHz, 256 KB memorie cache L2) va avea numărul 330, un procesor avînd aceleaşi caracteristici tehnice dar funcţionînd la frecvenţa de 2,53 GHz va avea numărul 320, iar un procesor avînd aceleaşi caracteristici tehnice dar funcţionînd la frecvenţa de 2,8 GHz va avea numărul 335.

    LEGĂTURI UTILE :

• Lista de procesoare Intel  - Core i7, Core 2, Pentium, Celeron, M (mobil), Xeon (server), Itanium (server)
• Lista de procesoare Core i7
• Lista de procesoare Core 2
• Lista de procesoare Pentium Dual-Core
• Lista de procesoare Pentium 4   
• Lista de procesoare Celeron
• Core i7
• Core 2 - Duo, Quad şi Extreme
• Pentium Extreme Edition
• Pentium Dual-Core
• Pentium D
• Pentium 4
• Celeron

    Procesoarele fabricate de compania AMD sînt de trei tipuri şi anume Athlon, Sempron şi Phenom. Între aceste trei tipuri există asemănări şi diferenţe care se reflectă în performanţa lor globală. Diferenţa între procesoarele de tip Athlon şi Sempron este legată de frecvenţa de ceas ("viteza") a procesorului, de frecvenţa magistralei de date, de cantitatea de memorie cache de pe pastila procesorului şi de tipul nucleului folosit. Procesoarele Phenom sînt cele mai noi şi au trei sau patru nuclee.

    1. PROCESOARE  AMD  MONONUCLEATE ("single core" - cu un singur nucleu)   

    1.1 ATHLON 64 / ATHLON 64 FX

    Compania AMD a introdus în producţie începînd cu anul 2003 procesoare fabricate exclusiv pe baza unei arhitecturi pe 64 de biţi (AMD64) şi anume familiile de procesoare Athlon 64 FX (versiunile 57, 55, 53 şi 51) şi Athlon 64. Aceste procesoare sînt optimizate pentru a rula aplicaţii pe 64 de biţi, însă ele pot rula extrem de bine şi aplicaţii pe 32 de biţi sau chiar pe 16 biţi. În aplicaţiile pe 32 de biţi (de ex. jocuri, programe de birotică, editare audio-video, etc.) performanţa procesoarelor cu arhitectura pe 64 de biţi este chiar considerabil mai bună decît a procesoarelor pe 32 de biţi. Puterea reală a procesoarelor pe 64 de biţi este însă "descătuşată" doar de sistemele de operare (Windows XP x64, Linux) şi aplicaţiile pe 64 de biţi.

    Procesoarele AMD pe 64 de biţi au arhitectura nucleului asemănătoare cu cea a procesoarelor Athlon XP, la care s-au adăugat însă mai multe inovaţii în scopul creşterii performanţei. Cea mai notabilă inovaţie este includerea în nucleu a controlerului de memorie, care era pînă atunci plasat în cipsetul plăcii de bază. În acest fel lucrul cu memoria DDRAM este accelerat şi în plus performanţa procesorului nu mai depinde de calitatea controlerului folosit de producătorul plăcii de bază. În plus ele folosesc şi instrucţiunile SSE 2, care nu sînt prezente la procesoarele Athlon XP. Procesoarele AMD Athlon pe 64 de biţi au nevoie de plăci de bază speciale, ele neputînd fi instalate pe PB pentru procesoare Athlon XP. La începutul producţiei acestor procesoare, PB trebuiau să fie de tipul "Socket 940" pentru Athlon 64 FX şi "Socket 754" pentru Athlon 64, în funcţie de numărul de pini al fiecărui tip de procesor. Ulterior compania AMD a hotărît ca ambele tipuri de procesoare să aibă acelaşi număr de pini, şi anume 939, iar plăcile de bază de tipul "Socket 939" să fie compatibile atît cu procesoarele Athlon 64 FX, cît şi cu procesoarele Athlon 64 construite cu acest număr de pini.

    1.1.1 ATHLON 64

    Procesoarele Athlon 64 sînt varianta mai puţin performantă (şi în acelaşi timp mai ieftină) a procesoarelor AMD mononucleate pe 64 de biţi, dar ele întrec în performanţă procesoarele Sempron sau Athlon XP cu aceeaşi frecvenţă de tact. Ele sînt construite folosind nucleele "Newcastle", "Clawhammer", "Winchester", "Venice", "San Diego", "Orleans" şi "Lima". Cel mai puternic reprezentant al familiei Athlon 64 este procesorul Athlon 64 4000+ (frecvenţa reală 2,6 GHz), care are 939 de pini. El este construit pe baza nucleului Orleans, avînd controler de memorie bicanal şi o cantitate de memorie cache L2 de 1 MB.

•     Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Clawhammer" (3200+, 3400+ şi 3700+) au 754 de pini (sînt compatibile cu PB Socket 754), posedă un controler de memorie monocanal ("single channel"), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 64 biţi (ceea ce le face mai puţin performante) şi o cantitate de memorie cache L2 de 1024 KB.
•     În ceea ce le priveşte pe procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Newcastle" lucrurile sînt ceva mai complicate. Primele procesoare Athlon 64 (2800+, 3000+, 3200+, 3400+) cu nucleu "Newcastle" aveau 754 de pini (fiind deci compatibile cu plăcile de bază Socket 754) posedau un controler de memorie monocanal ("single channel"), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 64 biţi (ceea ce le făcea mai puţin performante) şi o cantitate de memorie cache L2 de 512 KB. Procesoarele din a doua serie Athlon 64 cu nucleu "Newcastle" (3500+, 3800+) au 939 de pini (fiind deci compatibile cu plăcile de bază Socket 939) posedă un controler de memorie bicanal ("dual channel"), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 128 biţi (la fel ca procesoarele Athlon 64 FX) şi o cantitate de memorie cache L2 de 512 KB.
•     Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Winchester" (3000+, 3200+ şi 3500+) au 939 de pini (sînt compatibile cu PB Socket 939), posedă un controler de memorie bicanal ("dual channel") şi o cantitate de memorie cache L2 de 512 KB. Deosebirea între nucleele Newcastle şi Winchester ţine exclusiv de procesul de fabricaţie, primele fiind fabricate cu tehnologie de 130 nm (0,13 microni) iar celelalte, mai noi, cu tehnologie de 90 nm (0,09 microni). Tehnologia de 90 nm permite atît scăderea costurilor de producţie cît şi un consum de electricitate mai mic, ceea ce are ca efect o temperatură mai scăzută.
•     Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Venice" (3000+, 3200+, 3400+, 3500+, 3800+) sînt fabricate cu tehnologie de 90 nm, au 754 sau 939 de pini (sînt compatibile cu PB Socket 754 sau 939), posedă instrucţiunile SSE3, au un controler de memorie îmbunătăţit şi un voltaj mai mic de funcţionare, ultima caracteristică contribuind la menţinerea unei temperaturi mai scăzute faţă de nucleele precedente.
•     Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "San Diego" (3500+, 3700+, 4000+) sînt fabricate cu tehnologie de 90 nm şi au 939 de pini (sînt compatibile cu PB Socket 939).
•     Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Orleans" (3000+, 3200+, 3500+, 3800+, 4000+) sînt fabricate cu tehnologie de 90 nm şi au 940 de pini (sînt compatibile cu PB Socket AM2).
•     Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Lima" (3500+, 3800+) sînt fabricate cu tehnologie de 65 nm şi au 940 de pini (sînt compatibile cu PB Socket AM2).

    1.1.2 ATHLON 64 FX MONONUCLEAT

    Procesoarele Athlon 64 FX (versiunile 57, 55, 53 şi 51) au fost de la început concepute pentru a fi varianta mai performantă (şi în acelaşi timp mai scumpă) a procesoarelor AMD pe 64 de biţi cu un singur nucleu. Ele posedă un controler de memorie bicanal ("dual channel"), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 128 biţi şi o cantitate de memorie cache L2 de 1024 KB (1 MB). 

•     Primele procesoare Athlon 64 FX-51 şi FX-53 înglobau nucleul "Sledgehammer", aveau 940 de pini (fiind deci compatibile cu plăcile de bază Socket 940) şi, lucru foarte important, aveau nevoie pentru a funcţiona de o memorie RAM specială ("Registered DDRAM").
•     Compania AMD a decis ulterior încetarea producţiei procesoarelor FX-51 şi intrarea în producţie a unor procesoare Athlon 64 FX-53 care înglobează nucleul "Clawhammer" şi au 939 de pini (fiind deci compatibile cu plăcile de bază Socket 939). Mai important, AMD a hotărît ca toate procesoarele Athlon 64 FX produse din acel moment vor funcţiona cu memorie RAM obişnuită, nemaifiind nevoie de memoria RAM specială de tipul "Registered DDRAM". Memoria RAM obişnuită are două avantaje faţă de cea specială ("registered") şi anume este mai rapidă şi mai ieftină.
•     Athlon 64 FX-57 (frecvenţa reală 2,8 GHz) are 939 de pini şi este construit pe baza nucleului "San Diego", beneficiind deci de un controler de memorie îmbunătăţit şi de compatibilitate cu setul de instrucţiuni SSE3. Este ultimul procesor Athlon 64 FX construit cu un singur nucleu.

       1.2 SEMPRON

    Procesoarele Sempron au fost construite de-a lungul timpului folosind cinci tipuri de nuclee şi anume Thoroughbred B, Barton, Paris, Palermo, Manila şi Sparta.

    Cele mai noi procesoare Sempron sînt fabricate pe baza nucleului Sparta (fabricate cu tehnologie pe 65 nm) şi folosesc soclul AM2. Suportă instrucţiunile AMD64 (64 de biţi). Au şi o denumire schimbată faţă de modelele anterioare.

• Sempron LE-1300 : 2,3 GHz | 512 MB mem. cache L2 | 800 MHz
• Sempron LE-1250 : 2,2 GHz | 512 MB mem. cache L2 | 800 MHz
• Sempron LE-1200 : 2,1 GHz | 512 MB mem. cache L2 | 800 MHz
• Sempron LE-1150 : 2,0 GHz | 256 MB mem. cache L2 | 800 MHz
• Sempron LE-1100 : 1,9 GHz | 256 MB mem. cache L2 | 800 MHz

    Procesoarele Sempron realizate pe baza nucleului Manila (fabricate cu tehnologie pe 90 nm) folosesc soclul AM2. Suportă instrucţiunile AMD64 (64 de biţi).

• Sempron 3800+ : 2,2 GHz | 256 MB mem. cache L2 | 800 MHz
• Sempron 3600+ : 2,0 GHz | 256 MB mem. cache L2 | 800 MHz
• Sempron 3500+ : 2,0 GHz | 128 MB mem. cache L2 | 800 MHz
• Sempron 3400+ : 1,8 GHz | 256 MB mem. cache L2 | 800 MHz
• Sempron 3200+ : 1,8 GHz | 128 MB mem. cache L2 | 800 MHz
• Sempron 3000+ : 1,6 GHz | 256 MB mem. cache L2 | 800 MHz
• Sempron 2800+ : 1,6 GHz | 128 MB mem. cache L2 | 800 MHz

    Procesoarele Sempron "Eficiente Energetic" [energy efficient] sînt modele bazate pe nucleele Sparta sau Manila al căror consum energetic se situează între 35-45 W, în timp ce procesoarele Sempron obişnuite au un consum în jur de 60 W. Scăderea consumului se obţine prin selectarea procesoarelor ce pot funcţiona la o tensiune de alimentare (Vcore) mai redusă. Sînt recomandate pentru sistemele la care se doreşte cu orice preţ păstrarea unei temperaturi scăzute pentru a nu fi nevoie de o răcire zgomotoasă.

    Modele mai vechi:

•   Primele procesoare Sempron de la 2200+ (frecvenţa reală 1,5 GHz) la 2800+ (frecvenţa reală 2 GHz) au fost fabricate folosind nucleul Thoroughbred B şi erau conforme cu formatul "socket A" pentru plăcile de bază. Toate procesoarele Sempron bazate pe nucleul Thoroughbred B de la 2200+ la 2800+ au o cantitate de memorie cache L2 de 256 KB, ceea ce le face mult mai performante decît predecesoarele lor, Duron, care aveau doar 64 KB.
•   Sempron 3000+ (frecvenţa reală 2 GHz - 512 KB cache L2) a fost iniţial fabricat folosind nucleul Barton, conform cu formatul "socket A" pentru plăcile de bază. Ulterior a fost fabricat cu nucleul Palermo (frecvenţa reală 1,8 GHz - 128 KB cache L2). Procesorul Sempron 3000+ cu nucleu Barton are 512 KB memorie cache L2, la fel ca şi procesoarele Athlon XP construite pe baza aceluiaşi nucleu. Procesorul Sempron 3100+ cu nucleu Paris are 256 KB memorie cache L2.
•   Sempron 3100+ (frecvenţa reală 1,8 GHz) este fabricat folosind nucleul Paris (similar cu cel folosit pentru procesoarele Athlon 64) şi este conform cu formatul "socket 754" pentru plăcile de bază. Toate procesoarele de mai sus au fost fabricate cu o tehnologie de 130 nm.
•   Procesoarele Sempron mai noi fabricate pentru formatul Socket 754 au fost realizate cu ajutorul tehnologiei de 90 nm, înglobează nucleul Palermo şi au valorile nominale [ratings] : 2600+ (frecv. reală 1,6 Ghz), 2800+ (1,6 Ghz), 3000+ (1,8 GHz), 3100+ (1,8 GHz), 3300+ (2 GHz) şi 3400+ (2 GHz). Diferenţa de performanţă dintre modelele 3300+ şi 3400+ (sau dintre 3000+ şi 3100+) nu este dată de frecvenţa de funcţionare, care este aceeaş, ci de cantitatea de memorie cache L2.
•   Procesoarele construite pe baza nucleului Palermo au cantităţi diferite de memorie cache L2 şi anume : 2600+ (128 KB); 2800+ (256 KB), 3000+ (128 KB), 3100+ (256 KB), 3300+ (128 KB), 3400+ (256 KB).
• Procesoarele Sempron construite cu nucleele Paris şi Palermo posedă avantajele conferite de acestea (de ex. controler de memorie integrat), dar nu pot rula aplicaţii pe 64 de biţi. Evident că nici cele construite pe baza nucleelor Thoroughbred B şi Barton nu pot rula aplicaţii pe 64 de biţi.   

    1.3 ATHLON XP

    Procesoarele Athlon XP au fost fabricate între anii 2001-2005 folosindu-se succesiv (în ordine cronologică) patru tipuri de nuclee şi anume: Palomino (1500+ pînă la 2100+), Thoroughbred (1600+ pînă la 2700+), Barton (2500+ pînă la 3200+) şi Thorton (2000+, 2200+, 2400+).

•     Nucleul Thoroughbred a avut două revizii (versiuni) şi anume Thoroughbred A şi Thoroughbred B, acesta din urma prezentînd un avans tehnologic considerabil faţă de nucleele anterioare, inclusiv versiunea A. Diferenţele dintre nuclee sînt date în principal de optimizarea arhitecturii lor în vederea îmbunătăţirii performanţei globale a procesorului, cu cîteva excepţii în care diferenţele dintre generaţiile de nuclee sînt minore şi ţin doar de cantitatea de memorie cache de pe pastila procesorului. Ca o regulă aproape generală cu cît nucleul este mai nou cu atît procesorul este mai bun, adică mai rapid şi mai stabil.
•     Diferenţa între nucleul Barton şi cel Thoroughbred B este minimă d.p.d.v al arhitecturii, deosebirea principală între ele fiind dată de adăugarea a 256 KB de memorie cache L2 pe nucleul Barton în aşa fel încît acesta are 512 KB memorie cache L2 în timp ce nucleul Thoroughbred B (ca şi nucleele Palomino şi Thoroughbred A) are doar 256 KB.
•     Nucleul Thorton este un nucleu Barton care are doar 256 KB de memorie cache L2 şi a fost produs doar din considerente ce ţin de procesul de producţie, pentru că era mai ieftin să se folosească aceeaşi linie de fabricaţie ca pentru nucleele Barton decît să se păstreze linia de fabricaţie a nucleelor Thoroughbred B.

    1.4 DURON

    Procesoarele Duron mai recente au fost construite succesiv cu două tipuri de nuclee şi anume Morgan (între 1 GHz şi 1,3 GHz) şi Applebred (1,4 GHz; 1,6 GHz şi 1,8 GHz). Nucleul Applebred este îmbunătăţit considerabil faţă de nucleele anterioare şi permite funcţionarea procesorului la o frecvenţă a magistralei de date (FSB) de 266 MHz. Procesoarele Duron au o cantitate de memorie cache L2 de doar 64 KB, faţă de 256 sau 512 KB pentru procesoarele Athlon XP, ceea ce se răsfrînge asupra performanţelor în aplicaţiile (jocuri, programe de birotică, etc.) dependente de cantitatea de memorie cache disponibilă. Această linie de procesoare a fost scoasă din producţie în momentul în care a fost lansat modelul Sempron.

    2. PROCESOARE  AMD  BINUCLEATE ("dual core" - cu două nuclee)  

2.1 ATHLON 64 FX BINUCLEAT

    Începînd cu anul 2006 AMD a decis ca procesoarele din familia Athlon 64 FX să fie fabricate folosind două nuclee. Primii reprezentanţi ai acestei familii (Athlon 64 FX-51, 53, 55, 57) aveau un singur nucleu.

• Athlon 64 FX-60 este construit pe baza nucleului Toledo, avînd frecvenţa reală de 2,6 GHz. El este compatibil cu plăcile de bază cu Soclu 939 şi are 2 MB memorie cache (cîte 1 MB pentru fiecare din cele două nuclee). Controlerul de memorie este bicanal şi are o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 de 128 de biţi.
• Athlon 64 FX-62 | FX-70 | FX-72 | FX-74 sînt construite pe baza nucleului Windsor, avînd frecvenţa reală de 2,8 GHz (FX-62) | 2,6 GHZ (FX-70) | 2,8 GHz (FX-72) | 3 GHz (FX-74). Sînt compatibile cu plăcile de bază cu soclu AM2 şi au 2 MB memorie cache (cîte 1 MB pentru fiecare din cele două nuclee).

    2.2 ATHLON 64 X2

    Familia de procesoare Athlon 64 X2 include modelele :

• Athlon 64 X2 6400+ : 3,2 GHz | 2 nuclee | 2 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• Athlon 64 X2 6000+ : 3,0 GHz | 2 nuclee | 2 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• Athlon 64 X2 5600+ : 2,8 GHz | 2 nuclee | 2 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• Athlon 64 X2 5400+ : 2,8 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• Athlon 64 X2 5200+ : 2,6 GHz | 2 nuclee | 2 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• Athlon 64 X2 5000+ : 2,6 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• Athlon 64 X2 4800+ : 2,4 GHz | 2 nuclee | 2 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• Athlon 64 X2 4600+ : 2,4 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• Athlon 64 X2 4400+ : 2,2 GHz | 2 nuclee | 2 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• Athlon 64 X2 4200+ : 2,2 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• Athlon 64 X2 4000+ : 2,0 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• Athlon 64 X2 3800+ : 2,0 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• Athlon 64 X2 3600+ : 2,0 GHz | 2 nuclee | 512 KB mem. cache L2 | 1000 MHz

    Fiecare nucleu are viteza specificată în lista de mai sus, dar asta nu înseamnă ca un procesor cu 2 nuclee la frecvenţa de 2 GHz este echivalent cu un procesor cu un singur nucleu la frecvenţa de 4 GHz. O creştere mare de performanţă este valabilă doar atunci cînd procesoarele sînt folosite pentru softuri optimizate pentru lucrul cu mai multe nuclee (de ex. programele de grafică 3D). Diferenţa de performanţă între modelele cu aceeaşi frecvenţă de tact este dată de mărimea memoriei cache L2, care este de altfel şi singura diferenţă între cele doua tipuri de nuclee.

    Procesoarele Athlon 64 X2 sînt bazate pe nucleele Toledo (modele de la 3800+ la 4800+), Manchester (modele de la 3600+ la 4600+), Windsor (modele de la 3600+ la 6400+) şi Brisbane (modele de la 4000+ la 5400+).

    Modelele bazate pe nucleele Toledo şi Manchester sînt cele mai vechi şi din aceasta cauză folosesc plăci de bază de tip "Socket 939". Ele au magistrala de date de 1000 MHz, sînt compatibile cu setul de instrucţiuni SSE3 şi au un controler de memorie imbunătăţit faţă de procesoarele Athlon 64.

    Modelele bazate pe nucleul Windsor fiind mai noi folosesc plăci de baza cu soclu AM2.

    Modelele bazate pe nucleul Brisbane sînt cele mai noi şi folosesc plăci de bază cu soclu AM2. Ele sînt fabricate cu o tehnologie de 65 nm, ceea ce are ca rezultat un consum mai scăzut de energie şi deci şi o încălzire mai redusă. Nucleul Brisbane are o mărime a memoriei cache L2 de 512 KB, deci un procesor cu acest nucleu va avea o memorie cache de 1 MB (2 x 512 KB).

    Procesoarele Athlon 64 X2 "Eficiente Energetic" [energy efficient] sînt modele bazate pe nucleele Windsor sau Brisbane al căror consum energetic se situează între 35-65 W, în timp ce procesoarele Athlon 64 X2 obişnuite au un consum în jur de 85 W. Scăderea consumului se obţine prin selectarea procesoarelor ce pot funcţiona la o tensiune de alimentare (Vcore) mai redusă. Sînt recomandate pentru sistemele la care se doreşte cu orice preţ păstrarea unei temperaturi scăzute pentru a nu fi nevoie de o răcire zgomotoasă, de exemplu sistemele AMD Live, care sînt dedicate în principal redării multimedia ("home cinema").

2.3 ATHLON X2

    Familia Athlon X2 este bazată pe nucleele Brisbane şi Kuma (X2 6XX0 şi X2 7XX0), fiind lansată în iulie 2007. Ea este compatibilă cu formatul de soclu AM2 sau AM2+ (modelele bazate pe nucleul Kuma). Modelele "Black Edition" au multiplicatorul procesorului nezăvorît ("unlocked"). Sufixul B vine de la "Business Class", sufixul E de "Energy Efficient" (consumă mai puţin curent electric), iar prefixul BE de la numele nucleului Brisbane. Modelele 6XX0 şi 7XX0 (6500 - 7850) sînt construite cu nuclee Kuma, din generaţia Phenom.

• Athlon X2 7850:       2,8 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz → model Black Edition
• Athlon X2 7750:       2,7 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz → model Black Edition
• Athlon X2 7550 :      2,5 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 2 MB mem. cache L3 | 1000 MHz
• Athlon X2 7450 :      2,4 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 2 MB mem. cache L3 | 1000 MHz
• Athlon X2 6500 :      2,3 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz → model Black Edition
• ========================================================
• Athlon X2 5600B :    2,9 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• Athlon X2 5400B :    2,8 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• Athlon X2 5200B :    2,7 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• Athlon X2 5000B :    2,6 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• Athlon X2 4850B :    2,5 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• Athlon X2 4450B :    2,3 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• ========================================================
• Athlon X2 5050E :    2,6 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• Athlon X2 4850E :    2,5 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• Athlon X2 4450E :    2,3 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• Athlon X2 4050E :    2,1 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• ========================================================
• Athlon X2 BE-2400 : 2,3 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• Athlon X2 BE-2350 : 2,1 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
• Athlon X2 BE-2300 : 1,9 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz

    2.4 SEMPRON X2

    Procesoarele Sempron binucleate (dual-core) sînt bazate pe nucleul Brisbane şi funcţionează pe socluri AM2.

• Sempron X2 2300 : 2,2 GHz | 2 nuclee | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz
• Sempron X2 2200 : 2,9 GHz | 2 nuclee | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz
• Sempron X2 2100 : 1,8 GHz | 2 nuclee | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz

3. PROCESOARE  AMD  TRINUCLEATE ("triple core" - cu trei nuclee)

    Procesoarele Phenom au fost lansate pe piaţă la jumătatea anului 2006 iar microarhitectura care stă la baza lor diferă considerabil de cea folosită la construcţia procesoarelor Athlon. Noile inovaţii tehnologice folosite în procesoarele Phenom permit obţinerea unei performanţe crescute în condiţiile unui consum de energie electrică scăzut. Aceste inovaţii sînt următoarele :   

•     Arhitectură de Conectare Directă ("Direct Connect Architecture") → Conectează direct controlerul de memorie şi subsistemul I/O al procesorului.
•     Memorie Cache Echilibrată Inteligent ("Balanced Smart Cache") → Memoria cache de tip L3 este partajată între cele 4 nuclee ce compun un procesor Phenom, iar gradul ei de folosire de către fiecare nucleu poate fi ajustat dinamic în funcţie de nivelul de activitate al lui la momentul respectiv.
•     Controler de Memorie Integrat ("Integrated memory controller") → Controlerul de memorie a fost integrat în pastila procesorului ("silicon die"), lucru ce are ca efect o latenţă scăzută şi o lăţime de bandă crescută pentru lucrul cu memoria DDR2.
•     Virtualizare AMD ("AMD Virtualization") → Creşterea performanţei, fiabilităţii şi securităţii mediilor virtualizate permiţînd aplicaţiilor virtualizate acces rapid şi direct la memoria alocată.
•     Nucleu Rece ("CoolCore") → Reduce consumul de energie prin dezactivarea temporară a părţilor neutilizate ale procesorului. Acestea sînt reactivate automat cînd e nevoie de ele.
•     Prelucrare Îmbunătăţită a Datelor Media Digitale ("Advanced Digital Media Boost") → Au fost adăugat 2 instrucţiuni noi la SSE 4, rezultînd setul SSE 4a.

3.1 PHENOM X3

    Procesoarele Phenom X3 au fost lansate în anul 2007 şi sînt bazate pe nucleul Toliman (65 nm). Au cîte 512 KB de memorie cache L2 pentru fiecare nucleu (1,5 MB în total). Memoria cache L3 de 2 MB este partajată între toate nucleele. Modelele E sînt cu consum redus de electricitate, iar cele B sînt destinate integratorilor de sisteme pentru medii de afaceri (se garantează disponibilitatea produsului timp de 12 luni de la cumpărarea iniţială). Modelele "Black Edition" au multiplicatorul procesorului nezăvorît [unlocked]. Procesoarele folosesc formatul de soclu AM2+ (compatibil cu memoriile DDR2).

• Phenom X3 8850 :    2,5 GHz | 3 nuclee | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
• Phenom X3 8750 :    2,4 GHz | 3 nuclee | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz → model Black Edition
• Phenom X3 8750B :  2,4 GHz | 3 nuclee | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
• Phenom X3 8750 :    2,4 GHz | 3 nuclee | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
• Phenom X3 8650 :    2,3 GHz | 3 nuclee | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
• Phenom X3 8600B :  2,3 GHz | 3 nuclee | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
• Phenom X3 8600 :    2,3 GHz | 3 nuclee | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
• Phenom X3 8550 :    2,2 GHz | 3 nuclee | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
• Phenom X3 8450E :  2,1 GHz | 3 nuclee | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
• Phenom X3 8400 :    2,1 GHz | 3 nuclee | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
• Phenom X3 8250E :  1,9 GHz | 3 nuclee | 2 MB mem. cache L3 | 1600 MHz

3.2 PHENOM II X3

    Procesoarele Phenom II X3 au fost lansate în anul 2009 şi sînt bazate pe nucleul Heka (45 nm). Au cîte 512 KB de memorie cache L2 pentru fiecare nucleu (1,5 MB în total). Memoria cache L3 de 6 MB este partajată între toate nucleele. Modelele "Black Edition" au multiplicatorul procesorului nezăvorît [unlocked]. Procesoarele folosesc formatul de soclu AM3 (compatibil cu memoriile DDR2 şi DDR3).

• Phenom II X3 720 :    2,8 GHz | 3 nuclee | 6 MB mem. cache L3 | 2000 MHz → model Black Edition
• Phenom II X3 710 :    2,6 GHz | 3 nuclee | 6 MB mem. cache L3 | 2000 MHz

4. PROCESOARE  AMD  CVADRINUCLEATE ("quad core" - cu patru nuclee)

4.1 PHENOM X4

    Procesoarele Phenom X3 au fost lansate în anul 2007 şi sînt bazate pe nucleul Agena (65 nm). Au cîte 512 KB de memorie cache L2 pentru fiecare nucleu (2 MB în total). Memoria cache L3 de 2 MB este partajată între toate nucleele. Modelele E sînt cu consum redus de electricitate, iar cele B sînt destinate integratorilor de sisteme pentru medii de afaceri (se garantează disponibilitatea produsului timp de 12 luni de la cumpărarea iniţială). Modelele "Black Edition" au multiplicatorul procesorului nezăvorît [unlocked]. Procesoarele folosesc formatul de soclu AM2+ (compatibil cu memoriile DDR2).

• Phenom X4 9950 :   2,6 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 2000 MHz → model Black Edition
• Phenom X4 9850 :   2,5 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 2000 MHz → model Black Edition
• Phenom X4 9850 :   2,5 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 2000 MHz
• Phenom X4 9750B : 2,4 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
• Phenom X4 9750 :   2,4 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
• Phenom X4 9650 :   2,3 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
• Phenom X4 9600 :   2,3 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz → model Black Edition
• Phenom X4 9600B : 2,3 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
• Phenom X4 9600 :   2,3 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
• Phenom X4 9550 :   2,2 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
• Phenom X4 9500 :   2,2 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
• Phenom X4 9450E : 2,1 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
• Phenom X4 9350E : 2,0 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
• Phenom X4 9150E : 1,8 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1600 MHz
• Phenom X4 9100E : 1,8 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1600 MHz

    4.2 PHENOM II X4

    Procesoarele Phenom II X4 au fost lansate în anul 2009 şi sînt bazate pe nucleul Deneb (45 nm). Au cîte 512 KB de memorie cache L2 pentru fiecare nucleu (2 MB în total). Memoria cache L3 de 6 MB este partajată între toate nucleele. Modelele "Black Edition" au multiplicatorul procesorului nezăvorît [unlocked]. Procesoarele folosesc formatul de soclu AM2+ (compatibil cu memoriile DDR2) sau AM3 (compatibil cu memoriile DDR2 şi DDR3).

• Phenom II X4 955 :   3,2 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 6 MB mem. cache L3 | 2000 MHz → model Black Edition
• Phenom II X4 945 :   3,0 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 6 MB mem. cache L3 | 2000 MHz
• Phenom II X4 940 :   3,0 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 6 MB mem. cache L3 | 1800 MHz → model Black Edition
• Phenom II X4 920 :   2,8 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 6 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
• Phenom II X4 910 :   2,6 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 6 MB mem. cache L3 | 2000 MHz
• Phenom II X4 810 :   2,6 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 4 MB mem. cache L3 | 2000 MHz
• Phenom II X4 805 :   2,5 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 4 MB mem. cache L3 | 2000 MHz

    DENUMIREA  PROCESOARELOR AMD

    AMD susţine că foloseşte o arhitectură pentru nucleele procesoarelor sale pe 32 de biţi (Athlon XP, Duron, Sempron) care este mai bună decît cea folosită de INTEL. Acest lucru ar permite ca un procesor Athlon XP să aibă la o anumită frecvenţă de tact o performanţă egală sau mai bună decît un procesor Pentium 4 care funcţionează la o frecvenţă de tact superioara celei a procesorului Athlon XP. De exemplu AMD susţine (în mod indirect) că un procesor Athlon XP 2800+ (nucleu Thoroughbred B) care funcţionează la frecvenţa reală de 2250 MHz (2,25 GHz) are aceeaşi performanţă ca un procesor Pentium 4 2.8 care funcţionează la frecvenţa reală de 2800 MHz (2,8 Ghz). Acest lucru nu este fără o bază reală, pentru că procesoarele produse de AMD execută mai multe instrucţiuni pe ciclu decît procesoarele produse de Intel.

    Compania AMD îşi numeşte procesoarele Athlon XP în funcţie de performanţa lor ("performance rating" - PR) şi nu de frecvenţa de tact reală, în aşa fel încît un procesor Athlon XP 2000+ are de fapt frecvenţa de ceas de 1667 MHz. Introducerea nucleului Barton a complicat întrucîtva lucrurile pentru că de exemplu un procesor Athlon XP 2800+ cu nucleu Thoroughbred B funcţionează la frecvenţa de 2250 MHz (166x13,5), iar un procesor Athlon XP 2800+ cu nucleu Barton funcţionează la frecvenţa de 2083 MHz (166x12,5), AMD susţinînd că memoria cache L2 mai mare a nucelului Barton îl face capabil să aibă aceeaşi performanţă cu nucleul Thoroughbred B, chiar dacă funcţionează la o frecvenţă mai mică. Cele mai performante procesoare Athlon XP (3000+ şi 3200+) sînt însă construite numai folosind nuclee Barton.

    Apariţia procesoarelor pe 64 de biţi a complicat şi mai mult lucrurile în ceea ce priveşte denumirile folosite de compania AMD pentru produsele sale. Astfel, metoda PR a fost păstrată pentru procesoarele Athlon 64 (3200+, 3400+, 4000+), însă pentru procesoarele Athlon 64 FX s-a optat pentru denumiri care nu au legătură cu frecvenţa de funcţionare (FX-51 funcţionează la 2,2 GHz, FX-53 la 2,4 GHz, iar FX-55 la 2,6 GHz) sau cu performanţa comparativă cu procesoarele Pentium 4 (numerele 51, 53 şi 55 nu au nici o relatie cu performanta procesoarelor produse de Intel). Denumirea procesoarelor Sempron (3100+, 2800+, 2600+, etc.) este conforma cu modelul PR ("performance rating") expus mai sus, dar ele nu se raporteaza la performanta comparativa a unor procesoare Pentium 4. Procesoarele Duron au fost denumite în funcţie de frecvenţa de ceas exprimată în MHz (Duron 1600, Duron 1800), ele fiind scoase însă din producţie.

    Acurateţea folosirii unei denumiri care nu se bazează pe frecvenţa de ceas a procesorului în cauză, ci pe frecvenţa unui procesor concurent care are performanţe asemănătoare, este pusă în chestiune de unii specialişti. Din testele efectuate de mai multe situri specializate în hardware rezultă că valoarea nominala ("rating") folosită de AMD pentru procesoarele sale Athlon XP este adecvată în special în legătură cu aplicaţiile de birou şi cu jocurile pe calculator. În cazul prelucrării audio-video (codare MPEG4, codare MP3) denumirea îşi pierde din precizie, supraestimînd într-o anumită măsură performanţele procesorului AMD.

    În cazul procesoarelor Athlon 64 şi Sempron, compania AMD a fost acuzata ca valorile nominale ("ratings") par a fi stabilite uneori fără prea multă rigurozitate logica, din considerente care ţin mai mult de strategiile de acoperire a pietei cu o gama cît mai larga de produse, decît de performantele comparative ale procesoarelor. Acuzatiile nu se verifica în majoritatea cazurilor, compania AMD neavind interesul să îşi creeze o reputatie proasta prin apelarea mult prea flagranta la trucuri ieftine de marketing. De exemplu un procesor Athlon 64 3500+ (2,2 GHz - 512 KB cache L2 - interfata cu memoria pe 128 de biţi - nucleu Newcastle sau Winchester) este în majoritatea testelor mai performant decît unul 3400+ (2,4 GHz - 512 KB cache L2 - interfata cu memoria pe 64 de biţi - nucleu Newcastle), chiar dacă acesta din urma are o frecvenţa de ceas mai mare cu 200 MHz. La un moment dat pe piata romaneasca ele costau (cu TVA inclus) 285 EUR (3500+) şi 235 EUR (3400+), fiecare potential cumparator urmind să decidă singur dacă diferenta de 50 de EUR la preţ reflecta adecvat diferenta de performanta.

    Un dezavantaj al procedurii de numire folosite de AMD este faptul ca pot exista procesoare cu aceeaşi valoare nominala care fac parte din familii diferite şi evident au şi preţuri diferite. O astfel de situaţie se intilneste în cazul procesoarelor Athlon 64 3000+ (2 GHz - 512 KB cache L2 - nucleu Clawhammer sau Newcastle), Athlon XP 3000+ (2,1 GHz - 512 KB cache L2 - nucleu Barton) şi Sempron 3000+ (2 GHz - 512 KB cache L2 - nucleu Barton). În acest caz alegerea procesorului cel mai performant trebuie să se facă după pretul sau. De exemplu la un moment dat procesorul Sempron 3000+ (1,8 GHz - 128 KB cache L2 - nucleu Palermo) costa în Rumînia 115 EUR (incl. TVA), iar procesorul Athlon 64 3000+ (2 GHz - 512 KB cache L2 - nucleu Newcastle) costa 153 EUR (incl. TVA), ambele fiind destinate platformelor cu soclu 754. Este evident ca valoarea nominala identica (3000+ în acest caz) nu a pus pe acelaşi rang al performantelor un procesor Sempron cu unul Athlon 64, lucru reflectat foarte bine de preţ.

    Este deci recomandat să nu se facă comparatii bazate pe valorile nominale între procesoare AMD apartinind unor familii diferite. Pentru a avea relevanta, astfel de comparatii trebuie să se facă doar pe baza rezultatelor obţinute de procesoare în testele efectuate de siturile specializate în recenzii ale componentelor hardware. În sfirsit, dacă trebuie să ne decidem asupra a doua procesoare din aceeaşi familie (de ex. Athlon 64), care au aceeaşi valoare nominala (de ex. 3500+) dar sînt fabricate cu tehnologii diferite (90 nm şi 130 nm), este recomandat să alegem procesorul fabricat cu tehnologia mai noua (90 nm).

    Verdictul în privinţa procesoarelor AMD a fost dat de cumpărătorii cu mijloace financiare mai reduse, care le apreciaza atît pentru performanţă, cît mai ales pentru raportul preţ-performanţă care este foarte bun. Este recomandată cumpărarea unui procesor Athlon 64 sau Athlon XP dacă folosim calculatorul pentru aplicaţii care necesită putere mare de calcul (jocuri, prelucrare audio-video) sau un procesor Sempron dacă îl folosim pentru aplicaţii de intensitate medie (aplicaţii de birou, internet). La fel ca în cazul procesoarelor Celeron, procesoarele Sempron pot fi folosite şi pentru jocuri sau editare audio-video, însă performanţele lor sînt mai scăzute decît ale procesoarelor Athlon 64 şi Athlon XP, evident la valori nominale apropiate (a nu se compara deci un Sempron 3100+ cu un Athlon XP 2000+). Procesoarele Sempron cu valori nominale mari (peste 2800+) pot fi folosite fără probleme şi pentru jocurile noi, dar jucatorii impatimiti ar trebui să cumpere mai degraba procesoare Athlon 64 sau Athlon XP.

    Identificarea nucleului unui procesor Athlon XP, Athlon 64 sau Sempron se face pe baza codului inscripţionat pe acesta ("Ordering Part Number" - OPN) sau folosind softuri speciale cum sînt CPUiDMax sau CPU-Z (vezi adresele de unde pot fi descărcate în pagina Legături Programe). Să presupunem că avem un procesor Athlon XP cu urmatorul cod inscripţionat pe plăcuţa să : "AXDA 1700 DUT3C". Pentru a-l "descifra" trebuie să urmăm indicaţiile de pe situl AMD. Grupul de litere "AXDA" ne semnalează că avem de-a face cu un procesor Athlon XP cu nucleu Barton sau Thoroughbred, numărul "1700" ne dezvăluie că procesorul are o performanţă ("performance rating") de 1700+ ceea ce lămureşte în plus faptul că este vorba de un nucleu Thoroughbred, litera "D" semnifică faptul că procesorul este "împachetat" folosind tehnologia OPGA, litera "U" arată că tensiunea de funcţionare este de 1,6 V, litera "T" indică temperatura maximă suportată de nucleu şi anume 90 de grade Celsius, cifra "3" semnalează că procesorul are 256 KB de memorie cache L2, iar litera "C" ne indică frecvenţa magistralei principale de date (FSB) a plăcii de bază în care poate fi montat procesorul şi anume 266 MHz.

    LEGĂTURI UTILE :

• Lista de procesoare AMD  - Phenom, Athlon, Sempron, Duron, Turion (mobil), Opteron (server)
• Lista de procesoare Phenom
• Lista de procesoare Athlon 64 , Athlon 64 FX şi Athlon 64 X2
• Lista de procesoare Sempron
• Lista de procesoare Athlon XP   
• Phenom II
• Phenom
• Athlon 64
• Athlon 64 FX
• Athlon 64 X2
• Sempron
• Athlon XP
• Duron

ALŢI  PRODUCĂTORI

    Compania VIA produce familiile de procesoare Nano,  VIA C (C3 / C7) şi VIA Eden. Acestea au un consum scăzut de electricitate şi pot fi folosite în sistemele de dimensiuni (foarte) reduse la care este esenţială producerea unei cantităţi cît mai mici de căldură în timpul funcţionării. Dacă intenţionăm să folosim un calculator în principal pentru procesarea de text sau explorarea internetului putem lua în considerare cumpărarea unor asemenea procesor, care poate fi folosit eventual şi pentru jocuri pe calculator mai vechi sau pentru aplicaţii audio-video mai puţin intensive. Procesoarele produse de VIA se vînd de obicei împreună cu o placă de bază (sînt deja fixate pe ea), la un preţ foarte convenabil.

RĂCITORUL

GENERALITĂŢI

    Procesoarele moderne se încălzesc foarte mult atunci cînd funcţionează, iar temperatura lor trebuie menţinută sub o anumită limită pentru a se asigura o funcţionare optimă. Pentru aceasta peste procesor se fixează un răcitor [cooler] compus dintr-un radiator pe care se află fixat un ventilator.

    Radiatorul este format dintr-un postament care se continuă cu o structură lamelară şi este construit de obicei din aluminiu dar poate avea şi părţi din cupru, care este un mai bun conductor de căldură. Postamentul vine în contact cu suprafaţa procesorului, de la care preia căldura degajată de acesta şi o disipează cu ajutorul structurii lamelare în mediul înconjurător. Acest tip de răcire se numeşte răcire pasivă.

    Ventilatorul asigură transferul aerului încălzit care se află în apropierea suprafeţei radiatorului, permiţînd astfel schimbul mai eficient de căldură între radiator şi mediul înconjurător. Acest tip de răcire se numeşte răcire activă. Ventilatorul este de obicei acoperit cu un mic grilaj metalic al cărui rol este de a împiedica contactul dintre palele ventilatorului şi cablurile care traversează spaţiul interior al carcasei calculatorului.   

    Legături către unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la răcitoare pot fi gasite în Anexa Manualului.

PLACA  VIDEO

NVIDIA

ATI

GENERALITĂŢI

    Placa Video (PV) este responsabilă cu afişarea imaginilor pe ecranul monitorului. Ea este a doua componentă, după procesor, care determină performanţa unui calculator şi de aceea şi în cazul ei este recomandat să nu facem economie atunci cînd dorim să o cumpărăm.

    PV conţine un procesor specializat numit GPU (Graphics Processing Unit) sau VPU (Visual Processing Unit) care face o parte din calculele necesare pentru afişarea imaginilor, cealaltă parte a acestor calcule fiind făcută de procesorul calculatorului (CPU). Fiecare PV are şi o cantitate de memorie RAM inclusă pe ea care este folosită de GPU, de exemplu pentru a stoca texturile obiectelor (elemente de peisaj, personaje, etc.) întîlnite în jocuri.   

    Placa video afişează pe ecranul monitorului imagini de două tipuri şi anume în două dimensiuni (2D) şi în trei dimensiuni (3D), cu menţiunea că imaginile 3D sînt evident tot în două dimensiuni (fiind afişate pe ecran, care este o suprafaţă plată), însă în cazul lor este creată senzaţia (iluzia) perspectivei, adică a unui spaţiu în trei dimensiuni aflat dincolo de ecranul monitorului. Imaginile 2D sînt folosite în special pentru elementele de interfaţă (ferestrele, barele, butoanele, etc) ale softurilor, iar imaginile 3D sînt folosite în special pentru jocurile 3D (practic aproape toate jocurile publicate începînd cu anul 2000, indiferent de tipul lor).

    Puterea unei plăci video, care se reflectă bineînţeles în preţ, constă în capacitatea ei de a oferi animaţii cît mai fluide (cursive, fără sacadări) în jocurile 3D. Placa video creează de fapt imagini statice (cadre, similare cu nişte diapozitive), însă înlănţuirea acestora la o viteză mare (peste 30-40 de cadre pe secunda) produce ochiului senzaţia că elementele prezente în imagini (personaje, vehicule, etc.) se află în mişcare, la fel cum înlănţuirea rapidă a cadrelor de pe rola unui film produce senzaţia de mişcare. Acest proces de creare a imaginilor 3D devine evident atunci cînd încercăm să rulăm un joc 3D pe o PV mai slabă şi rezultatul este că acţiunea jocului se desfăşoară sacadat, semănînd uneori cu o sesiune de vizionare a unor diapozitive [slideshow].

    Crearea unei imagini 3D este o operaţiune complexă, care se desfăşoară în două etape mari ("geometrică" şi "grafică") la care participă atît  procesorul central (CPU) cît şi procesorul grafic (GPU - VPU). În etapa "geometrică" sînt calculate coordonatele în spaţiu ale tuturor elementelor care compun o imagine (scenă) şi de asemenea sînt calculate valorile necesare aplicării efectelor grafice care fac ca imaginea să pară cît mai realistă (umbre, culori, texturi, toate în raport cu unghiul de vedere al scenei). În etapa "grafică" se trece la modificarea propriu-zisă a scenei în conformitate cu calculele făcute în etapa "geometrică", adică se adaugă texturile, culorile şi umbrele obiectelor prezente în scenă şi se obţine imaginea finală, procedeu numit "randare" ("rendering"). Etapa "geometrică" era realizată de obicei de CPU, însă în PV moderne ea este realizată (exclusiv sau cu ajutorul CPU) de către GPU prin unitatea de "transformare şi iluminare" ("transform & lightning" - T&L) prezentă pe cipul grafic. Etapa "grafică" este realizată de către PV care prelucrează pixelii care compun imaginea şi le adaugă texturi pe care apoi le optimizează în aşa fel încît efectul să fie cît mai realist. Scena finală rezultată ("cadrul") depinde deci foarte mult de capacitatea PV de a-şi executa operaţiile cît mai bine (fără defecte de texturare, artefacte cromatice, etc.) şi într-un timp cît mai scurt.

    Randarea imaginii finale este realizată de PV cu ajutorul unor "conducte de randare" ("rendering pipelines" sau "pixel pipelines") în cadrul cărora se desfăşoară operaţiile de prelucrare a pixelilor. Fiecare conductă de randare foloseşte un anumit număr de "unităţi de mapare a texturilor" ("texture mapping units") a căror funcţie este de a aplica texturi pe suprafeţele obiectelor prezente în imagine, suprafeţe alcătuite din pixeli. Aplicarea texturilor seamănă foarte bine cu aplicarea unui tapet pe un perete sau cu acoperirea unui obiect cu o stofă (de ex. aşezarea unei feţe de masă) cu menţiunea că pe un obiect dintr-o imagine 3D se aplică de obicei mai multe texturi pentru a obţine efecte realiste, de exemplu pentru a simula o suprafaţa cu protuberanţe sau una zgîriată.

    Performanţa unei plăci video este dată de însumarea mai multor factori printre care cei mai importanţi sînt frecvenţa de ceas a procesorului grafic, frecvenţa de ceas a memoriei RAM (şi cantitatea ei) de pe PV, numărul de conducte de randare şi numărul de unităţi de texturare conţinute de fiecare conductă. Un alt factor important este tipul magistralei de memorie ("memory bus"), prin care sînt transferate date între cipul grafic şi memoria RAM de pe placa video. Cele mai performante plăci au o magistrală de memorie pe 512 sau 384 biţi, plăcile cu performanţe medii şi obişnuite au o magistrală de memorie pe 256 sau 128 biţi, iar plăcile cu performanţe scăzute (nerecomandate pentru jocuri) au o magistrală de memorie pe 64 biţi.

    Placa Video se fixează pe placa de bază într-un orificiu alungit numit slot. Acesta poate fi de tip PCI Express (standardul nou, cel mai folosit), AGP (standardul vechi, foarte rar folosit) sau PCI (aproape inexistent în prezent). Standardul PCI Express x16 creşte semnificativ cantitatea de date care poate fi transferată între placa video şi sistem (în speţă cipsetul NorthBridge de pe PB), aşa-numită "lăţime de bandă" ("bandwith"). În plus acest nou standard prezintă şi avantajul că datele pot fi transferate simultan în ambele sensuri (de la PV la sistem şi invers) prin folosirea unor canale independente de transfer. Alt avantaj important este posibilitatea de a furniza mai mult curent electric plăcii video direct prin magistrala PCI Express X16, în aşa fel încît este posibil ca alimentarea unei PV puternice să se facă exclusiv în acest fel, renunţîndu-se la conectorul de alimentare suplimentar. Deşi slotul PCI Express x16 are aceeaşi dimensiune ca slotul AGP, standardele PCI Express x16 şi AGP sînt incompatibile, deci o placă PCI Express x16 nu va funcţiona decît dacă va fi instalată într-un slot PCI Express x 16 pe placa de bază. Modul de transfer a datelor video prin portul AGP este de 1X, 2X, 4X sau 8X dar asta nu înseamnă că un mod de transfer de 8X este de două ori mai bun decît de cel 4X, ele avînd performanţe apropiate, evident cu un plus de performanţă pentru 8X.

    Plăcile Video sînt construite de multe companii specializate în producerea de piese pentru calculator, însă în fapt cea mai mare parte dintre aceste PV distincte (nu integrate pe placa de bază) au un procesor grafic (GPU - VPU) fabricat fie de NVIDIA, fie de ATI.     

FOLOSIREA  A  DOUA  PLACI  VIDEO IN  PARALEL

    Începînd cu anul 2004 NVIDIA a introdus posibilitatea folosirii tehnologiei SLI ("Scalable Link Interface" - "Interfaţă de legătură scalabilă") în scopul obţinerii de performanţe crescute în jocuri sau aplicaţiile profesionale 3D folosind două plăci video NVIDIA fixate în aceeaşi placă de bază. Pentru aceasta este nevoie de o placă de bază compatibilă SLI şi de două PV identice. Fiecare placă se montează într-un slot PCI Express x16 pe placa de bază şi apoi sînt conectate cu ajutorul unei punţi ("bridge") pentru a funcţiona ca un ansamblu montat în paralel. Principiul de funcţionare se bazează pe metodele "Alternate Frame Rendering" (fiecare placă randează pe rînd cîte un cadru) şi "Split Frame Rendering" (cele două plăci conlucrează la randarea fiecărui cadru). Creşterea de performanţă variază în funcţie de aplicaţia folosită şi de rezoluţie, putînd ajunge pînă la 100 % (sistemul SLI fiind de două ori mai performant ca o singură placă), însă în mod obişnuit învîrtindu-se în jurul valorilor de 30-60 %. Dezavantajele acestei soluţii sînt reprezentate de mărirea consumului de energie electrică şi a zgomotului produs de ventilatoare faţă de cazul folosirii unei singure plăci. Plăcile de bază compatibile cu tehnologia SLI de la NVIDIA au două sloturi PCI Express x16 şi se bazează pe cipseturile "nForce 4 SLI" (pt. proc. AMD) şi "nForce 4 SLI Intel Edition" (pt. proc. INTEL). Liste cu componentele compatibile cu tehnologia SLI se găsesc pe situl Nvidia.

    Compania ATI a lansat în anul 2005 tehnologia CrossFire ("Foc Încrucişat" - în traducere rumînă) în scopul obţinerii de performanţe crescute în orice tip de aplicaţii 3D (în special jocuri sau aplicaţiile profesionale de proiectare sau grafică) folosind două plăci video ATI fixate în aceeaşi placă de bază. Pentru aceasta este nevoie de o placă de bază compatibilă CrossFire şi de două PV ATI Radeon compatibile cu această tehnologie. Fiecare placa se montează într-un slot PCI Express x16 pe placa de bază şi apoi sînt conectate cu ajutorul unui cablu în formă de Y pentru a funcţiona ca un ansamblu. Una din plăci este definită ca Principală (CrossFire Edition -"Master"), iar cealaltă ca Secundară (CrossFire Ready - "Slave"), aceasta diferenţiere fiind stabilită în cadrul procesului de fabricaţie, plăcile avînd o funcţionalitate diferită în cadrul procesului de generare a imaginilor. Plăcile pot să nu fie identice, însă ele trebuie să aparţină aceleiaşi familii. De exemplu o placă Radeon X800 "CrossFire Edition" (Principală) poate fi cuplată cu orice placă "CrossFire Ready" (Secundară) din familia Radeon X800 (Pro, XL, GTO, XT, XT Platinum Edition), indiferent de producătorul ei.

    Conlucrarea dintre plăcile ATI Radeon decurge în două etape. Placa Secundară trimite prin cablul în Y datele procesate de ea Plăcii Principale, iar aceasta din urmă le combină cu datele procesate de ea însăşi cu ajutorul unui aşa-zis Motor de Compoziţie ("Compositing Engine") aflat pe un cip special. Imaginea astfel obţinută este apoi trimisă la monitor. Principiul de funcţionare al tehnologiei CrossFire se bazează pe metodele numite "Scissor" ("Foarfecă" - plăcile conlucrează la randarea fiecărui cadru, care este împărţit în două părţi în mod similar cu tăierea unei foi de hîrtie cu foarfeca), "SuperTiling" ("Super-Pavimentare" - Orice cadru este împărţit în mici dreptunghiuri asemănătoare cu cele de pe o tablă de şah, fiecare placă prelucrînd jumătate din numărul acestora) şi  "Alternate Frame Rendering" (fiecare placă randează pe rînd cîte un cadru). Draiverul ATI Catalyst va selecta automat metoda adecvată în funcţie de aplicaţia care rulează, dar utilizatorul are posibilitatea să intervină în această decizie. Creşterea de performanţă variază în funcţie de aplicaţia folosită şi de rezoluţie, putînd ajunge pînă la 100 % (sistemul CrossFire fiind de două ori mai performant ca o singură placa), însă în mod obişnuit învîrtindu-se în jurul valorilor de 30-60 %. Mai există şi modul de lucru SuperAA ("Super Anti-Aliasing") care aduce doar un plus de calitate a imaginii, însă cu preţul unor performanţe mai scăzute. Dezavantajele acestei soluţii sînt reprezentate de mărirea consumului de energie electrică şi a zgomotului produs de ventilatoare faţă de cazul folosirii unei singure plăci. Plăcile de bază compatibile cu tehnologia CrossFire de la ATI au două sloturi PCI Express x16 şi se bazează pe cipsetul "Radeon XPress 200 CrossFire Edition RD 480" în cazul procesoarelor AMD. Pentru procesoarele Intel trebuie folosite plăci de bază cu cipseturile "Radeon XPress 200 CrossFire Edition RD 400" sau Intel i955X.

    LEGĂTURI  UTILE

• Anexa Manualului - legături către cele mai bune articole de pe internet referitoare la plăcile video
• Diagrama cu performantele plăcilor grafice dotate cu cipuri ATI şi Nvidia

NVIDIA

    Compania NVIDIA fabrică un GPU cu denumirea GeForce care, la fel ca în cazul procesoarelor centrale (CPU), are mai multe generaţii şi anume GeForce, GeForce 2, GeForce 3, GeForce 4, GeForce FX, GeForce 6, GeForce 7, GeForce 8, GeForce 9, GeForce 100 şi cea mai nouă generaţie GeForce 200.

    Fiecare generaţie include mai multe familii de plăci video, de exemplu generaţia GeForce FX (GF FX) a fost compusă din familiile GF FX 5200, FX 5500, FX 5600, FX 5700, FX 5800, FX 5900, FX 5950. La rîndul său o familie este alcătuită din modele, de exemplu familia GF FX 5900 este compusă din modelele 5900 SE, 5900 XT, 5900 şi 5900 Ultra, aşezate în ordinea crescătoare a performanţei.

    Plăcile video au o performanţă care depinde în cea mai mare masura de nucleul ("core") conţinut. Procesoarele grafice de pe plăcile NVIDIA din generaţiile 1-6 au la bază nuclee numite "NV xx", unde "xx" este un număr format din două cifre. Denumirea nucleelor nu este însă o indicaţie a performanţei lor, pentru că de exemplu procesorul cu nucleu NV 34 (GeForce FX 5200) este mai slab decît procesorul cu nucleul NV 31 (GeForce FX 5600) şi mult mai slab decît procesorul cu nucleu NV 35 (GeForce FX 5900). Pentru generaţia a 7-a nucleele sînt denumite "Gxx", unde "xx" este un număr format din două cifre (de ex. G70 pentru plăcile GeForce 7800 GT şi GTX).    

    Fiecare familie are în componenţă mai multe modele care se deosebesc prin :

•   Frecvenţa Procesorului Grafic ("GPU frequency")
•   Frecvenţa Memoriei RAM de pe PV ("memory frequency")
•   Tipul Magistralei de Memorie (256 sau 128 de biţi)
•   Tipul modulelor de memorie (GDDR3, GDDR2, DDR2 sau DDR)
•   Numărul de Conducte de Randare ("rendering pipelines" - "pixel pipelines")
•   Numărul de Conducte de Vertecşi ("vertex pipelines")
•   Numărul Procesoarelor de Flux [stream processors]
•   Interfaţa de Conectare la placa de bază (PCI Express x16 sau AGP)

    Ca o regulă generală, pentru o anumită placă video GeForce 7, 6 sau FX produsă de NVIDIA sînt scoase mai multe modele ce au ataşat la nume un sufix care simbolizează performanţa comparativă în cadrul familiei:

•   GTX / GX2 / Ultra / Ultra Extreme  (perf. de vîrf / maximă) - GF 8800 GTX ; GF 6800 Ultra / UE
•   GTO / GT / GS (performanţă medie) - GF 6800 GT / GF 6800 GS
•   Fără Sufix (performanţă obişnuită) - GF 6800
•   LE (performanţă scăzută) - GF 6800 LE

    Plăcile cu sufixul GX2 au două cipuri grafice identice pe aceeaşi placă, aranjamentul fiind unul oarecum similar cu cel de tip SLI.

    Generaţia GeForce 200 este formată din modelele :

• GeForce GTX 295 - conţine 2 procesoare grafice pe aceeaşi placă
• GeForce GTX 285
• GeForce GTX 280
• GeForce GTX 275
• GeForce GTX 260
• GeForce GTS 250

    Modelele din generaţia 200 sînt compatibile cu specificaţiile DirectX 10. 

    Generaţia GeForce 100 este formată din modelele :

• GeForce GTS 150
• GeForce GT 130
• GeForce GT 120
• GeForce G100

    Modelele din generaţia 100 nu se găsesc de vînzare în mod separat, ele sînt prezente doar în calculatoarele preasamblate de integratorii de sisteme [OEM vendors]. Sînt compatibile cu specificaţiile DirectX 10.

    Generaţia GeForce 9 este formată din familiile :

• GeForce 9800 → modelul GT, GTX, GTX+ şi GX2
• GeForce 9600 → modelele GSO, GSO 512 şi GT
• GeForce 9500 → modelul GT
• GeForce 9400 → modelul GT

    Modelele din generaţia 9 sînt compatibile cu specificaţiile DirectX 10. 

    Generaţia GeForce 8 este formată din familiile :

• GeForce 8800 → modelele Ultra, GTX, GTS, GT, GS
• GeForce 8600 → modelele GTS şi GT
• GeForce 8500 → modelul GT
• GeForce 8400 → modelul GS
• GeForce 8300 → modelul GS (doar la integratorii de sisteme - OEM)

    Modelele din generaţia 8 sînt compatibile cu specificaţiile DirectX 10. 

    Generaţia GeForce 7 este formată din familiile :

• GeForce 7950 → modelele GT şi GX2
• GeForce 7900 → modelele GS, GT, GTO, GTX şi GX2
• GeForce 7800 → modelele GTX 512, GTX, GT şi GS
• GeForce 7600 → modelele GS şi GT
• GeForce 7300 → modelele LE, GS şi GT
• GeForce 7100 → modelul GS

    Generaţia GeForce 6 cuprinde familiile :

• GF 6800
• GF 6600
• GF 6500
• GF 6200
• GF 6100

    Generaţiile GeForce FX / GeForce 4 / GeForce 3 / GeForce MX

    Plăcile GeForce din generaţiile 3 şi 4 au fost denumite "GF Titanium N", unde N era un număr care măsura performanţa în raport cu a celorlalte modele de tip GF 3 (GF 3 Ti200, GF 3 Ti500) sau GF 4 (GF Ti 4200, 4400, 4600, 4800). Familia de plăci cea mai longevivă produsă de NVIDIA este cea numită GeForce MX, care a fost de la bun început destinată celor care nu aveau nevoie de o placă performantă, ci doar de una folosită în special pentru birotică şi internet. O PV cu GPU GeForce 4MX, chiar dacă este fabricată recent, are în fapt un GPU din generaţia 2 (GeForce 2) cu unele îmbunătăţiri, ultimul model din aceasta familie purtînd numele de GeForce MX4000. Modelele GF MX pot fi folosite pentru jocuri 3D mai vechi, sau chiar pentru unele mai noi, dacă avem un procesor puternic şi jucăm la o rezoluţie mai scăzută. Jucătorii trebuie totuşi să evite cumpărarea unor astfel de plăci.

    Începînd cu plăcile din generaţia FX (5) compania NVIDIA a ales o strategie de numire a plăcilor care intenţionează să pună în valoare faptul că fiecare generaţie conţine o gamă completa de modele, de la unele cu performanţe scăzute la unele cu performanţe de excepţie. În acest fel orice utilizator îşi poate alege, în limita bugetului său, placa avînd cel mai bun raport calitate-preţ.   

    Modelul cu performanţe obişnuite (fără sufix) este de obicei scos pe piaţă primul, urmat de cel cu performanţe de vîrf şi apoi de cele cu performanţe medii şi scăzute. Performanţa PV aşa cum este reflectată de nume este comparată în cadrul aceleiaşi familii (între plăcile 5900 de ex.), nu între diversele familii de PV (deci nu între plăcile 5900 şi cele 5600). Plăcile GeForce FX 5600 Ultra sînt mai bune (şi mai scumpe) decît plăcile GeForce FX 5600, însă în nici un caz ele nu au performanţele plăcilor GeForce FX 5900, ca să nu mai vorbim de plăcile GeForce FX 5950 Ultra.

    În cazul familiei bazate pe nucleul NV 34, avem ca reprezentate principale modelele (furnizate de diverşi producători) numite GeForce FX 5600 (frecvenţa GPU = 325 MHz şi frecvenţa memoriei = 550 MHz) şi GeForce FX 5600 Ultra (frecvenţa GPU = 400 MHz şi frecvenţa memoriei = 800 MHz), ultimele fiind în mod evident mai performante. Pentru ca şi utilizatorii cu mijloace financiare mai reduse să poată să-şi cumpere o PV cu nucleu NV 34 au fost scoase pe piaţă şi plăcile GeForce 5600 XT (frecvenţa GPU = 235 MHz şi frecvenţa memoriei = 400 MHz), în varianta cu magistrala de memorie pe 128 de biţi sau pe 64 de biţi, dar performanţa acestor plăci este mult mai scăzută decît a plăcilor GeForce 5600 sau Ge Force FX 5600 Ultra.

    Plăcile NVIDIA din generaţia FX produse pentru a fi folosite cu plăcile de bază care utilizează standardul PCI Express în locul celui AGP sînt numite GeForce PCX şi au cipuri grafice identice cu cele de pe plăcile GeForce FX obişnuite (AGP). Astfel au fost produse modelele Ge Force PCX 5950, 5750, 5300 şi 4300, enumerate aici în ordinea descrescătoare a performanţei.

    Majoritatea plăcilor GeForce din generaţiile 6 şi 7 sînt disponibile în două versiuni, care diferă între ele doar prin modul de conectare la placa de bază, slot AGP sau slot PCI Express. Cumpăratorul va trebui să aleagă varianta care se potriveşte cu placa de bază existentă în calculator.

    Compania NVIDIA produce şi soluţii grafice integrate pe plăcile de bază pentru procesoare AMD. Astfel PB cu cipset nForce2 IGP au integrat un cip grafic de tipul GeForce 4MX, foarte bun pentru aplicaţii 2D (birotica, etc.), dar putînd fi folosit şi pentru jocurile 3D mai vechi sau cele noi cu o grafica mai puţin solicitantă. În anul 2005 NVIDIA a lansat cipseturile GeForce 6100 şi 6150 care au performanţe crescute faţă de soluţiile grafice integrate precedente. 

ATI

    Compania ATI fabrică un VPU (identic cu un GPU) cu denumirea Radeon care, la fel ca în cazul procesoarelor centrale (CPU), are mai multe generaţii şi anume Radeon 7, Radeon 8, Radeon 9, Radeon X (de la numeralul roman însemnînd 10), Radeon X1000, Radeon HD 2000/3000 şi cea mai nouă generaţie Radeon HD 4000.

    Fiecare generaţie include mai multe familii de plăci video, de exemplu generaţia Radeon 9 a fost compusă din familiile Radeon 9000, 9200, 9500, 9600, 9700 şi 9800. La rîndul său o familie este alcătuită din modele, de exemplu familia Radeon 9800 este compusă din modelele 9800 SE, 9800, 9800 Pro şi 9800 XT, aşezate în ordinea crescătoare a performanţei.  

    Fiecare familie are în componenţă mai multe modele care se deosebesc prin :

•   Frecvenţa Procesorului Grafic ("VPU frequency")
•   Frecvenţa Memoriei RAM de pe PV ("memory frequency")
•   Tipul Magistralei de Memorie (256 sau 128 de biţi)
•   Tipul modulelor de memorie (GDDR3 sau DDR)
•   Numărul de Conducte de Randare ("rendering pipelines" - "pixel pipelines")
•   Numărul de Conducte de Vertecşi ("vertex pipelines")
•   Unităţi de Texturare ("texture units")
•   Interfaţa de Conectare la placa de bază (PCI Express x16 sau AGP)

    De exemplu avem plăcile (furnizate de diverşi producători) numite ATI Radeon 9600 (frecvenţa VPU = 325 MHz şi frecvenţa memoriei = 400 MHz) şi plăcile ATI Radeon 9600 Pro (frecvenţa VPU = 400 MHz şi frecvenţa memoriei = 600 MHz). Compania ATI a mai scos pe piaţă modelele ATI Radeon 9600 XT (frecvenţa VPU = 500 MHz şi frecvenţa memoriei = 600 MHz) şi ATI Radeon 9600 SE (frecvenţa VPU = 325 MHz şi frecvenţa memoriei = 400 MHz), acesta din urmă avînd magistrala memoriei pe 64 biţi, spre deosebire de toate celelalte modele 9600 care au magistrala memoriei pe 128 biţi.

    Procesoarele grafice de pe plăcile Radeon au nuclee ("cores") numite "Rxxx" (la plăcile cu performanţe medii sau înalte) sau "RVxxx" (la plăcile cu performanţe obişnuite) unde "xxx" este un număr format din trei cifre. Aceste VPU sînt diferenţiate deci în funcţie de nucleul lor (R700, R600, RV 530, RV280, RV300 etc.) şi cu cît numărul de după R este mai mare, cu atît procesorul este dintr-o generaţie mai nouă. Denumirea RV înseamnă "Radeon Value" şi desemnează nucleul unui VPU inclus în plăcile video care au un preţ mai mic (şi evident o performanţă mai scăzută).

    Începînd cu plăcile din generaţia 9 compania ATI a ales o strategie de numire a plăcilor care intenţionează să pună în valoare faptul că fiecare generaţie conţine o gamă completă de modele, de la unele cu performanţe scăzute la unele cu performanţe de excepţie. În acest fel orice utilizator îşi poate alege, în limita bugetului său, placa care are cel mai bun raport calitate-preţ.

    Generaţia Radeon HD 2000/3000 cuprinde familiile :

• HD 3800 → modelele 3870 X2, 3870 şi 3850
• HD 3600 → modelul 3650
• HD 3400 → modelele 3470 şi 3450
• ===========================
• HD 2900 → modelele XT, Pro şi GT
• HD 2600 → modelele XT şi Pro
• HD 2400 → modelele XT şi Pro

    Ca o regulă generală, pentru o anumită familie de plăci video Radeon HD 2000, X1000, X sau 9 produsă de NVIDIA au fost scoase mai multe modele ce au ataşat la nume un sufix care simbolizează performanţa comparativă în cadrul familiei :

•   XT / XT PE / XTX (perf. de vîrf / maximă / supremă) - Radeon X1900 XT / XTX ; X800 XT PE
•   XL (performanţă superioară) - Radeon X800 XL
•   PRO (performanţă medie)  - Radeon X800 Pro
•   Fără Sufix (performanţă obişnuită) - Radeon X800
•   SE (performanţă scăzută) - Radeon X800 SE

    Generaţia Radeon X1000 cuprinde familiile :

• X1950 → modelul XTX
• X1900 → modelele GT, XT şi XTX
• X1800 → modelele XL şi XT
• X1650 → modelele Pro şi XT
• X1600 → modelele Pro şi XT
• X1300 → modelele Fara Sufix, Pro şi XT

    Generaţia Radeon X cuprinde familiile:

• X800
• X700
• X600
• X300

    Mai jos este prezentat un tabel cu caracteristicile tehnice cele mai importante ale modelelor care dau numele familiilor. Modelul X600 este în fapt cel numit X600 Pro, neexistînd în această familie un model fără sufix.

    Produsul cu performanţe medii este de obicei scos pe piaţă primul, urmat de cele cu performanţe de vîrf şi în final de cel cu performanţe obişnuite-scăzute. Performanţa PV aşa cum este reflectată de nume este comparată în cadrul aceleiaşi familii (între plăcile 9600 de ex.), nu între diversele familii de PV (deci nu între plăcile 9600 şi cele 9800). Plăcile ATI Radeon 9600 XT sînt mai bune (şi mai scumpe) decît plăcile ATI Radeon 9600, însă în nici un caz ele nu au performanţele plăcilor ATI Radeon 9800, ca să nu mai vorbim de plăcile ATI Radeon 9800 XT.

    Identificarea de către un potenţial cumpărator a liniilor de produse cu performanţe obişnuite, medii sau de vîrf trebuie să se facă după preţ, pentru că denumirea PV nu include un element de diferenţiere precis. Astfel, o placă cu VPU Radeon 9800 este mult mai bună şi mult mai scumpă decît una cu VPU Radeon 9200, deşi după denumire ele ar trebui să aibă performanţe relativ apropiate. Pe de altă parte o placă cu VPU Radeon 9600 XT este mai performantă decît o placă cu VPU Radeon 9800 SE şi în acest fel confuzia în mintea unui potenţial cumpărator este totală...

    Compania ATI produce şi soluţii grafice integrate pe plăcile de bază pentru procesoare Intel şi AMD. Astfel PB cu cipset Radeon 9100 IGP au integrat un cip grafic de tipul Radeon 9000, foarte bun pentru aplicaţii 2D (birotică, etc.), dar putînd fi folosit şi pentru jocurile 3D mai vechi sau cele noi cu o grafică mai puţin solicitantă. În anul 2005 ATI a lansat cipsetul cu grafică integrată Radeon Xpress 200 (cu nucleu RS 482 / 480) care aduce o îmbunătăţire de performanţă faţă de generaţia anterioară de soluţii integrate. 

    În anul 2006 compania ATI a fost cumpărată de către AMD (producătorul de procesoare), dar şi-a păstrat numele şi continuă să producă plăci video sub mărcile binecunoscute.  

ALŢI PRODUCĂTORI

    INTEL

    Compania Intel a produs de multă vreme un cip grafic numit "Intel Extreme Graphics" care era inclus pe unele plăci de bază pentru procesoare Pentium şi Celeron şi se adresa celor care nu îşi foloseau calculatoarele pentru jocurile mai noi, ci doar pentru munca de birou sau pentru explorarea internetului. Versiunea 2 a acestui cip grafic ("Intel Extreme Graphics 2") este inclusă pe unele PB pentru procesoare Pentium 4 (de ex. cele cu cipset Intel 865G), iar testele au arătat că cipul este foarte bun pentru aplicaţii 2D (birotică, etc.) dar neindicat pentru jocurile 3D.

    Intel a introdus în anul 2004 un nou cip grafic integrat pe plăcile de bază, numit "Intel Graphics Media Accelerator", menit să aducă un plus de performanţă faţă de cipul vechi. Plăcile de bază avînd cipsetul i915G au fost primele dotate cu acest cip grafic integrat, iar testele au demonstrat că noul cip grafic depăşeşte cu mult performanţele cipului "Intel Extreme Graphics 2" şi se apropie de performanţele cipurilor integrate fabricate de NVIDIA şi ATI, fără însă a le depăşi vreodată, lucru datorat poate şi lipsei unităţii de transformare şi iluminare (T&L) care este prezentă la cipurile integrate NVIDIA şi ATI.

    MATROX

    Plăcile Video produse de Matrox au reputaţia că au cea mai bună imagine în aplicaţiile 2D. Cea mai nouă şi mai performantă PV a acestui producator se numeste Parhelia, iar corespondentul ei pentru utilizatorii cu buget ceva mai redus se numeste Millenium P750. Cele două PV au performanţe acceptabile în jocurile 3D noi (în special Parhelia), însă preţul lor este prea mare comparativ cu ofertele NVIDIA şi ATI care la acelaşi preţ oferă performanţe considerabil mai bune. Plăcile Matrox sînt preferate de cei care lucrează în domeniul graficii 2D profesionale, tocmai pentru calitatea imaginii. O caracteristică singulară a plăcilor Parhelia este tehnologia "TripleHead" care oferă posibilitatea ca imaginea să fie împărţită pe trei monitoare, lucru apreciat în special de pasionaţii pentru simulatoarele de zbor dar şi de unele categorii profesionale (proiectanţi, designeri, medici, etc.) care au nevoie de această tehnologie în munca de zi cu zi.

    VIA

    Compania VIA a cumpărat în anul 2000 secţiunea de plăci grafice a companiei S3 Graphics (producătoare printre altele a plăcii video S3Trio, foarte populară la mijlocul anilor '90 datorită preţului său şi performanţelor în aplicaţii 2D) şi produce în principal cipuri grafice integrate pentru calculatoare de birou ("desktop") şi comportabile ("computere portabile" - "laptops"). Practic toate aceste cipuri sînt derivate din S3 Savage, ultimul cip grafic produs de compania S3 înainte de a fi cumpărată de VIA. Cipurile grafice integrate (de ex. VIA UniChrome KM400) au performanţe bune în aplicaţiile 2D, dar performanţele în jocuri sînt mult în urma celor ale cipurilor integrate produse de NVIDIA şi ATI. Începînd cu anul 2004 S3 a lansat mai multe produse cu numele Chrome, dar ele nu au reuşit să se impună faţă de corespondentele lor de la ATI sau NVIDIA, în principal din cauza unor draivere care nu erau puse la punct. În anul 2006 S3 a lansat familia Chrome S20 (care conţine plăcile S3 Chrome S27 şi S25).

    SIS

    Compania SIS produce componente pentru plăci de bază (în special cipseturi), dar are de multă vreme şi o ofertă de cipuri grafice integrate în PB. Aceste cipuri (de ex. SIS 661FX sau SIS 741GX) au performanţe bune în aplicaţiile 2D, dar performanţele în jocuri sînt mult în urma celor ale cipurilor integrate produse de NVIDIA şi ATI. Pentru scurtă vreme SIS a produs şi plăci video de sine-stătătoare ("standalone") pe baza cipului grafic Xabre, însă nu a putut face faţă companiilor specializate în aceasta activitate, ATI şi NVIDIA.

PLACA  DE  BAZĂ

GENERALITĂŢI

    Placa de bază ("mainboard - motherboard") este piesa la care se conecteaza toate celelalte componente ale calculatorului, atît  din interior (procesor, placă video, hardisc, etc.) cît şi din exterior (tastatura, maus, etc.). Ea este alcătuita dintr-o placă pe care sînt gravate circuitele ce permit comunicarea între componentele calculatorului. Pe placă se gasesc dispozitivele care permit montarea componentelor (soclu pentru procesor, slot special pentru PV, sloturi pentru modem, placa de retea, etc.), dispozitivele de conectare a unor componente (porturi seriale, paralele, USB, conectori SATA şi PATA, etc.) dar şi componentele care sînt integrate în placa de bază (de ex. placa de sunet).   

    Dacă facem o analogie cu corpul uman putem să spunem că procesorul unui calculator este capul care conţine creierul, iar placa de bază (PB) este corpul care conţine inima dar şi vasele de singe şi nervii.

    Plăcile de bază se diferenţiază după soclul ("socket") procesorului, care este denumit în mod obişnuit după numărul existent de contacte pentru pinii procesorului. Soclurile pentru procesoare Intel sînt incompatibile cu procesoarele AMD şi viceversa. În general procesoarele Intel Core, Pentium şi Celeron folosesc acelaşi tip de soclu, acelaşi lucru putînd fi spus despre procesoarele AMD Athlon (64, FX, X2) şi Sempron.

    În cazul PB pentru procesoare moderne Intel există două tipuri de socluri :

• Socket 478 - pentru procesoare Pentium 4 şi Celeron [format de soclu scos din producţie în anul 2005]
• Socket LGA775 - varianta îmbunătăţită a formatului anterior, introdusă la mijlocul anului 2004
• Socket LGA 1366 - pentru procesoarele Core i7

    În cazul PB pentru procesoare moderne AMD tipurile de socluri sînt următoarele :

• Socket 462 (numit de obicei socket A) - pentru Athlon XP, Sempron şi Duron [format de soclu scos din producţie în anul 2005]
• Socket 940 - pentru Athlon 64 FX-51 [format de soclu scos din producţie în anul 2004]
• Socket 754 - pentru Athlon 64 şi Sempron [format de soclu scos din producţie în anul 2005]
• Socket 939 - pentru Athlon 64 şi Athlon 64 FX
• Socket AM2 - pentru Athlon 64, Athlon 64 FX, Athlon 64 X2 şi Sempron
• Socket AM2+ - pentru Phenom

    Cipsetul este componenta principală a unei plăci de baza. El este format dintr-un ansamblu de microcircuite a cărui funcţie este de realizare şi optimizare a transferului de date între diferitele componente ale calculatorului (CPU, memoria RAM, PV, hardisc, etc.). Ca urmare PB are un rol important atît în ceea ce priveşte performanţa generală a unui calculator cît şi în stabilitatea cu care funcţionează acesta.

    Cipsetul PB este alcătuit de obicei din două cipuri, numite NorthBridge (responsabil cu transferul de date bidirecţional cu procesorul, PV şi modulele de memorie) şi respectiv SouthBridge (responsabil cu transferul de date bidirecţional cu hardiscul, unitatea optică, placa de sunet, unitatea de dischetă, piesele aflate în sloturile PCI, componentele conectate la porturile serial, paralel, USB şi PS/2). Cele două cipuri sînt separate fizic dar comunica între ele printr-o magistrală specială de mare viteză, care are diverse denumiri în cazul plăcilor pentru procesoare AMD (V-Link pentru cipseturile VIA, MuTIOL sau HyperStreaming pentru cipseturile SIS, HyperTransport pentru cipseturile Nvidia). Există însă şi cipseturi (de ex. nForce 3) formate dintr-un singur cip, care integrează funcţionalitatea perechii de cipuri NorthBridge (NB) şi SouthBridge (SB). În cazul PB pentru procesoare Athlon pe 64 de biţi, transferul de date între procesorul central (care conţine controlerul de memorie) şi cipsetul plăcii de bază se face printr-o magistrală de mare viteză numită "HyperTransport". Compania Intel foloseşte denumirea de "Direct Media Interface" (DMI) pentru magistrala de mare viteză ce interconecteaza cipurile NorthBridge şi SouthBridge de pe PB cu cipseturile pentru procesoarele Pentium 4.

    INTEL : Cipseturile produse de aceasta companie sînt destinate exclusiv echipării plăcilor de baza pentru platforme Intel. Unele din ele încorporează cipuri grafice numite Graphics Media Accelerator (GMA). Denumirea cipsetului este de forma Intel LXX(X)suf Express (cu cîteva variaţii), unde "XX(X)" reprezintă un număr din două sau trei cifre, "L" o literă, iar "suf" un sufix format din una, două sau trei litere (P, GL, etc.). Intel îşi imparte cipseturile după performanţă în trei grupe şi anume :

• Performance : performanţe de vîrf → Intel X38 Express , Intel 975X Express , Intel 955X Express, etc.
• Mainstream : performanţe medii → Intel G35 Express , Intel Q35/Q33 Expr. , Intel Q965 Express, etc.
• Value : performanţe obişnuite → Intel 910GL Express , Intel 848P , Intel 845GL , etc.

    NVIDIA : Cipseturile produse de această companie sînt destinate echipării plăcilor de bază pentru platforme AMD şi Intel. Denumirea cipsetului este nForce şi el se găseşte actualmente la a şaptea generaţie. Fiecare generaţie cuprinde mai multe modele diferenţiate după performanţe, dotări şi tehnologiile suportate. Începînd cu generaţia a treia Nvidia susţine că aceste cipseturi conţin un procesor specializat în media şi comunicaţii (MCP - "media and communications processor"). Cipseturile care au sufixul SLI adăugat la numele lor sînt destinate plăcilor de bază ce acomodează doua plăci video GeForce aşezate în mod SLI.

• Generaţia a şaptea, numită nForce700 este disponibilă pentru platforme Intel (pe soclu LGA775). Gama Intel cuprinde cipseturile nForce 780i SLI şi 750i SLI.
• Generaţia a şasea, numită nForce600 este disponibilă atît pentru platforme AMD (pe soclu AM2) cît şi pentru platforme Intel (pe soclu LGA775). Gama AMD cuprinde cipsetul nForce 680a SLI.  Gama Intel cuprinde cipseturile nForce 650i Ultra, nForce 650i SLI, nForce 680i SLI, nForce 680i SLI LT.
• Generaţia a cincea, numită nForce500 este disponibilă atît pentru platforme AMD (pe soclu AM2) cît şi pentru platforme Intel (pe soclu LGA775). Gama AMD cuprinde familiile nForce500 (modelele 500, 500 Ultra şi 500 SLI), nForce550, nForce 570 (modelele Ultra şi SLI) şi nForce590 (modelul SLI). Gama Intel cuprinde cipseturile "Intel Edition" nForce570 SLI şi nForce590 SLI.
• Generaţia a patra, numită nForce4 a fost prima generaţie în cadrul căreia şi-au făcut loc şi cipseturi pentru plăcile de bază pe care se montează procesoare Intel, pînă atunci cipseturile Nvidia fiind fabricate exclusiv pentru platformele AMD. Ea cuprinde familiile nForce4, nForce4 Ultra şi nForce4 SLI (modelele SLI, SLI XE şi SLI X16). Familia nForce4 a fost destinata procesoarelor AMD (Athlon 64, 64 FX şi Sempron) şi Intel Pentium 4 (pe soclu LGA775), dar nu suportă modul SLI pentru plăcile video GeForce. Familia nForce4 XE a fost destinată procesoarelor Intel Pentium 4 (pe soclu LGA775). Familiile nForce4 SLI şi nForce 4 SLI X16 au fost cele mai avansate modele din familia lor, suportînd bineînţeles modul SLI (x8, respectiv x16) atît pentru plăci de bază pentru procesoare AMD, cît şi Intel.
• Generaţia a treia, numită nForce3 a fost concepută pentru procesoarele Athlon mononucleate pe 64 de biţi (Athlon 64 şi Athlon 64-FX mononucleat) şi plăcile video AGP 8x. O inovaţie tehnologică proprie acestei generaţii a fost contopirea celor doua cipuri, NorthBridge şi SouthBridge, intr-unul singur, cu avantajul unui consum de energie mai mic. Ea cuprinde familiile nForce3 150 şi nForce3 250 (modelele 250, 250Gb şi 250Gb Ultra).
• Generaţiile nForce şi nForce2 (modelele nForce 2, nForce2 400 şi nForce2 Ultra 400) au fost destinate procesoarelor Athlon XP şi Duron pe Soclu A.

    AMD : ATI a intrat pe piata producătorilor de cipseturi în special pentru a-şi promova platforma CrossFire, bazată pe două plăci grafice Radeon conectate între ele. După cumpărarea de către AMD, gama de cipseturi s-a diversificat, producătorul propunîndu-şi să impună pe piaţă platforme competitive formate din placă de bază cu cipset AMD, placă grafică ATI Radeon şi procesor AMD Athlon/Phenom.  

• Cipseturi pentru platforme AMD
• Cipseturi pentru platforme Intel

    VIA : Cipseturile produse de această companie sînt destinate echipării plăcilor de bază pentru platforme AMD, Intel şi VIA. Tehnologiile proprietare VIA care îmbunătăţesc performanţa cipseturilor sînt următoarele : RapidFire (controlerul PCI Express este modificat în aşa fel încît să aibă o latenţă mai mică, o calitate mai bună a semnalului şi un consum de energie redus), Hyper8 technology (conexiune de 1 GHz/16 biţi între procesor şi cipset care asigură o lăţime de bandă de pînă la 8 GB/s, arhitectura asincronă a magistralei principale de date), Magistrala Ultra V-Link (conexiune cu lăţimea de bandă de 1 GHz între cipurile NB şi SB, care asigură o lăţime de bandă de 1 GB/s), DriveStation (legături bidirecţionale cu rată de transfer de pînă la 150 MB/s cu hardiscurile SATA 2). Unele cipseturi includ cipul audio VIA Vinyl, care are o calitate foarte bună. Denumirea cipsetului diferă după platforma căreia îi e destinat, dar este în general de forma VIA LXLXXXsuf, unde "L"-urile sînt litere, iar "X"-urile reprezintă cifre. Cu cît numărul format din trei cifre (XXX) este mai mare, cu atît performanţa plăcii este mai bună. Cipseturile al căror nume conţine litera "M" au un cip grafic integrat din seria Chrome. Există următoarele familii de cipseturi VIA :

• Familia K8 : platf. AMD (Athlon 64, FX şi Sempron) → VIA K8T900, VIA K8T890, VIA K8T800 Pro, etc.
• Familia P : platf. Intel (Core, Pentium şi Celeron) → VIA PT890 , VIA PT880 Ultra , VIA P4M900 , etc.
• Familia K7 : platf. AMD (Athlon XP şi Duron) → VIA KT880 , VIA KT600 , etc.
• Familia V   : platf. VIA (procesor C7)
• Familia C   : platf. VIA (proc. C3 şi Eden)

    SIS : Cipseturile produse de această companie sînt destinate echipării plăcilor de baza ieftine pentru platforme AMD şi Intel. Unele din ele încorporează cipuri grafice Mirage. Tehnologia proprietară SIS care îmbunătăţeşte performanţa cipseturilor este numită HyperStreaming (optimizează transferul de date între cipset şi memoria RAM sau interfaţa grafică, dar şi între cipurile NB şi SB). Denumirea cipsetului este de forma SISXXXsuf, unde "XXX" reprezintă un număr din trei cifre, iar "suf" un sufix format din doua litere. Cu cît numărul format din trei cifre (XXX) este mai mare, cu atît performanţa plăcii este mai bună.

• Cipseturi SIS7XX : pt. platf. AMD (Athlon 64, 64 FX, 64 X2 şi Sempron) → SIS771 , SIS761GX , etc.
• Cipseturi SIS6XX : pt.platf. Intel (Core 2 Duo, Pentium 4, D şi Celeron) → SIS662 , SIS656FX , etc.

    ULI :  Acest producător a fost cumpărat de către Nvidia în 2006. Ultimul cipset produs se numeşte M 1697 şi este destinat platformelor AMD (Athlon 64 şi Sempron) pe soclu AM2, 939 sau 754. Cipseturile produse de ULi (sau doar cipurile SouthBridge) se mai pot găsi pe unele plăci de bază ieftine pentru procesoare AMD (Athlon 64 şi Sempron) sau Intel (Pentium 4 şi Celeron). Producţia unor modele noi a fost oprită după cumpărarea companiei, de aceea nu e recomandată cumpărarea unor PB cu astfel de cipseturi.

    LEGĂTURI  UTILE

• Anexa Manualului : legături către cele mai bune articole de pe internet referitoare la plăcile de bază
• Lista cu caracteristicile tehnice ale cipseturilor tuturor producatorilor
• Lista de cipseturi Intel
• Comparator al cipseturilor Intel cu performante de vîrf / medii
• Comparator al cipseturilor Intel cu performante obişnuite
• Lista de cipseturi VIA pentru procesoare AMD
• Lista de cipseturi VIA pentru procesoare Intel

HARDISCUL

GENERALITĂŢI

    Hardiscul ("hard disk" - disc dur - HD) este componenta pe care sînt stocate datele cu care lucrează calculatorul, începînd cu sistemul de operare şi terminînd cu fişierele instalate de programe sau create de noi. El reprezintă deci memoria durabila ("nevolatilă") a calculatorului, pentru că datele sînt păstrate şi după întreruperea alimentării cu curent electric.

    HD este format de obicei din mai multe discuri de aluminiu (numite platane) suprapuse pe acelaşi ax şi acoperite cu oxid de fier. La mică distanţă de suprafaţa discurilor se mişcă nişte braţe metalice ale căror capete magnetizează porţiuni din discuri, în acest fel fiind "scrise" şi "citite" datele. HD este una din puţinele piese dintr-un calculator care are şi o componentă mecanică (un motor care învîrte discurile şi mişcă braţele metalice), dar asta nu înseamnă că nu este de obicei o piesă foarte fiabilă, capabilă să funcţioneze mulţi ani fără a cauza pierderea datelor stocate.

    Un HD este caracterizat de capacitatea de stocare de date măsurată în Gigabaiţi [Gigabytes] => GB şi de viteză de rotaţie a platanelor (5.400, 7.200 sau 10.000 de rotaţii pe minut). Cu cît platanele se rotesc mai repede cu atît citirea şi scrierea datelor este mai rapidă, deci şi calculatorul este mai rapid. Capacitatea unui HD prezentată de companiile producătoare (cea pe care o vedem în ofertele de vînzare) este diferită de capacitatea raportată de sistemul de operare, pentru că toţi producătorii consideră că 1 MB = 1.000.000 baiţi [bytes], cînd de fapt echivalenţa corectă este 1 MB = 1.048.576 baiţi [bytes]. Sistemul de operare raportează deci în mod corect o capacitate ceva mai mică a HD, indiferent de numele producătorului acestuia.

    Hardiscul se conectează la restul sistemului cu ajutorul unui cablu care se fixează cu un capăt într-o priză (conector) de pe HD şi cu celălalt capăt într-o priză (conector) de pe placa de bază. Pentru majoritatea hardiscurilor aflate în sistemele actuale transferul de date între HD şi sistem se realizează în conformitate cu un standard numit "Parallel ATA" (Advanced Technology Attachment), scris de obicei PATA sau doar ATA. Există mai multe versiuni ale acestui standard create de-a lungul timpului, numite ATA-33, ATA-66, ATA-100 şi ATA-133, fiecare versiune reprezentînd o îmbunătăţire (uneori considerabilă) a versiunii precedente. Acest standard va fi abandonat treptat de către producători dar încă se mai găsesc pe piaţa hardiscuri conforme cu standardele Ultra-ATA 100 sau Ultra-ATA 133.

    Hardiscurile cele mai moderne folosesc standardul "Serial ATA" (scris prescurtat SATA) în locul standardului ATA (PATA). Standardul SATA este compatibil cu standardul PATA, lucru care permite folosirea în acelaşi calculator atît a hardiscurilor SATA cît şi a celor PATA. Actualmente standardul se află la versiunea a 2-a, fiind deci scris SATA II. Pentru a putea folosi un hardisc SATA trebuie să avem o PB care să deţină un controler SATA integrat în cipsetul (SouthBridge) plăcii de bază sau aflat pe un cip separat. Practic toate plăcile de bază moderne au un astfel de controler.

    Standardul SATA aduce unele îmbunătăţiri faţă de standardul ATA, dintre care merită menţionate posibilitatea unei creşteri importante a ratei de transfer a datelor între HD şi sistem, ca şi o păstrare mai bună a integrităţii datelor pe timpul transferului lor. Din punctul de vedere al instalării HD apare posibilitatea de "instalare la cald" ("hot plugging"), ceea ce înseamnă că un HD poate fi instalat şi apoi utilizat fără a opri sistemul, lucru extrem de convenabil atunci cînd lucrăm cu HD externe, folosite de exemplu pentru a transfera cantităţi mari de date între două calculatoare. Un alt avantaj adus de SATA este conectarea HD la PB prin intermediul unui cablu cilindric de diametru redus şi cu o lungime de pînă la 1 m, cablu care permite o mai bună circulaţie a aerului în carcasă comparativ cu cablul de tip panglică folosit anterior. În sfîrşit, odată cu apariţia standardului SATA a dispărut necesitatea configurării hardiscurilor ca "stăpîn" (master) sau "sclav" (slave), pentru că în conformitate cu noul standard fiecare HD este configurat automat exclusiv ca "stăpîn", ceea ce îi permite să funcţioneze la parametri maximi.

    Hardiscurile folosite în servere folosesc de obicei standardul SCSI ("Small Computer System Inteface"), care permite ataşarea la sistem a opt dispozitive (hardiscuri, unităţi optice de stocare, scanere, etc.), spre deosebire de standardul ATA care permite ataşarea a doar patru dispozitive (hardiscuri şi unităţi optice de stocare). Standardul SCSI permite o rată de transfer de date considerabil mai mare decît cea oferită de standardul "Parallel ATA" (cu care de altfel nu este compatibil) şi de aceea HD care folosesc acest standard sînt utilizate în servere, chiar dacă preţul lor este mult mai ridicat comparativ cu al HD obişnuite. Standardul SAS ("Serial Attached SCSI") va înlocui standardul SCSI şi va avea printre alte avantaje şi pe acela că va fi compatibil cu standardul SATA.

    LEGĂTURI  UTILE

• Anexa Manualului - conţine cele mai bune articole de pe internet referitoare la hardiscuri
• Diagrama cu performantele hardiscurilor Seagate, Maxtor, Western Digital, Samsung, Hitachi

MEMORIA RAM

GENERALITĂŢI

    Memoria RAM ("Random Access Memory" - memorie cu acces aleator) este memoria rapidă folosită de componentele calculatorului pentru stocarea temporară de date. Datele sînt scrise, şterse şi iarăşi scrise rezultînd un ciclu de scriere-ştergere determinat de necesităţile programelor care rulează într-un anumit moment. Memoria RAM reprezintă memoria volatilă a calculatorului, pentru că datele stocate de ea sînt pierdute în momentul întreruperii alimentării cu curent electric. Acest lucru nu este un dezavantaj, pentru că funcţia memoriei RAM este aceea de a stoca datele care sînt necesare funcţionării calculatorului într-un anumit moment şi nu aceea de a stoca date pe perioade lungi de timp.

    Memoria RAM se prezintă ca o plăcuţă mică ("modul") pe care se află mai multe cipuri de memorie, plăcuţă care se fixează într-un locaş special (slot de memorie). Cu cît avem mai multă memorie RAM, cu atît calculatorul nostru este mai rapid. Pe placa de bază se găsesc mai multe sloturi (2-4) pentru memoria RAM, în fiecare putînd să instalăm o plăcuţă. Acestea au capacităţi diferite, începînd cu 128 MB şi terminînd cu 1 GB. Cele mai folosite sînt modulele ("plăcuţele") cu capacitatea de 128 MB, 256 MB şi 512 MB.

    Memoria RAM folosită în prezent în calculatoarele personale este cea de tip SDRAM ("Synchronous Dynamic Random Access Memory" - "Memorie Dinamica Sincronă cu Acces Aleator") al cărei nume vine de la faptul că este sincronă cu ciclul de tact al magistralei principale a calculatorului ("front side bus" - FSB), adică transferul de date se face o singură dată pe ciclu de tact.

    Îmbunătăţirea acestui standard a dus la apariţia memoriei de tip DDR SDRAM ("Double Data Rate Synchronous Dynamic Random Access Memory" - "Memorie Dinamică Sincronă cu Acces Aleator şi Rata Dublă de [Transfer de] Date") a cărei caracteristică principală este transferul de date de două ori pe ciclu de tact. Ea este de mai multe tipuri în funcţie de viteza de transfer a datelor între magistrala principală şi cipurile de memorie. Astfel, există de exemplu module de memorie PC-1600 (conţin cipuri DDR-200), PC-2100 (DDR-266), PC-2700 (DDR-333) şi PC-3200 (DDR-400), unde numărul de după DDR indică frecvenţă la care funcţionează cipurile de memorie, iar numărul care intră în componenţa numelui modulelor indică lăţimea de bandă ("bandwidth") în MB/s. O placă de bază suportă de obicei toate tipurile de memorie DDR dar este recomandat să cumpărăm memorie cît mai rapidă, pentru ca sistemul să funcţioneze la performanţa maximă. Alte prescurtări folosite pentru desemnarea modulelor de memorie de tip "double data rate SDRAM" sînt DDRAM sau DDR. Memoria DDR este recomandată actualmente doar pentru platformele AMD pe Soclu 939 sau 754.

    Memoria DDR2 SDRAM reprezintă o nouă îmbunătăţire a standardului SDRAM şi este caracterizată de faptul că poate transfera date de patru ori pe ciclu de tact. Ea prezintă avantajul că funcţionează la frecvenţe de tact ("clock frequencies") mai mici decît cea DDR SDRAM la aceeaşi lăţime de bandă, dar are dezavantajul unor latenţe de răspuns mai crescute. Un alt avantaj este funcţionarea la o tensiune de alimentare mai mică, ceea ce duce la un consum mai scăzut şi o încălzire mai redusă a modulelor. Memoria DDR2 este de mai multe tipuri, în funcţie de viteza de transfer a datelor între magistrala principală şi cipurile de memorie. Astfel, există de exemplu module de memorie PC2-3200 (conţin cipuri DDR2-400), PC-4200 (DDR2-533), PC-5300 (DDR2-667) şi PC2-6400 (DDR2-800), unde numărul de după DDR indica frecvenţa la care funcţionează cipurile de memorie, iar numărul care intră în componenţa numelui modulelor indică lăţimea de bandă ("bandwidth") în MB/s. Este recomandat să cumpărăm memorie cît mai rapidă, pentru ca sistemul să funcţioneze la performanţă maximă. În acelaşi timp trebuie să ne asigurăm că placa de bază suportă tipul de memorie DDR2 pe care-l dorim (toate plăcile suportă DDR2-400 şi DDR2-533, dar dacă dorim DDR2-667 sau DDR2-800 trebuie să selectăm o PB corespunzătoare). Modulele de memorie DDR2 sînt asemănătoare ca formă şi structură cu cele DDR, dar din punct de vedere al funcţionalităţii ele sînt incompatibile cu sloturile DDR de pe placa de bază. Ca urmare, pentru a le putea folosi trebuie să avem o PB cu sloturi speciale pentru modulele DDR2. Memoria DDR2 este recomandată pentru platformele Intel pe Soclu LGA775 şi Soclu 478, iar în cazul AMD pentru platformele pe Soclu AM2 (cele pe Soclu 939 sau 754 nu suportă acest tip de memorie).

    Modulele de memorie de tip SDRAM (DDR şi DDR2) pot fi aşezate într-o configuraţie specială numită bicanal (dual channel), ceea ce va duce la o performanţă crescută a sistemului. Pentru aceasta este nevoie de o placă de bază care să suporte această configuraţie şi de două (sau patru) module de memorie identice (aceeaşi capacitate, aceeaşi frecvenţă de tact, acelaşi producător). Modulele se aşează în perechi (două cîte două) în sloturile colorate identic de pe placa de bază. Dacă nu avem module identice de memorie sistemul va funcţiona în configuraţia monocanal ("single-channel").

    Modulele de memorie RAM se diferenţiază între ele şi după timpii de latenţă ("latency timings"), care au un impact major asupra performanţei modulelor respective. Aceşti timpi se scriu de obicei ca o înşiruire de 4 valori (de ex. 3-4-4-8 , 4-4-4-12 , 5-5-5-15, etc.). Aceste valori semnifică în ordine : Latenţa CAS ("CAS Latency") - Întîrzierea RAS-la-CAS ("Ras-to-CAS Delay") - Timpul de Preîncărcare RAS ("RAS Precharge") - Întîrzierea de la Activare la Preîncărcare ("Active to Precharge Delay"). La aceşti timpi de latenţă se mai adaugă uneori o valoare scrisă 1T sau 2T, numită Rata de Comandă ("Command Rate") şi măsurată în cicli de tact (1 sau 2 cicli). Cu cît valorile latenţelor sînt mai mici, cu atît modulul de memorie este mai performant, de ex. un modul 3-4-4-8 este mai rapid decît unul 4-4-4-12. În mod similar un modul cu o valoare 1T este mai bun decît unul cu valoarea 2T.

        Memoria DDR3 SDRAM a apărut pe piaţă la jumătatea anului 2007, dar nu este compatibilă decît cu unele plăci de bază fabricate cu cipseturi Intel. Avantajele faţă de DDR2 ar fi consumul de energie mai redus şi lăţimea de bandă mai mare. Dezavantajele ar fi date de preţul mai crescut şi de incompatibilitatea cu plăcile de bază deja cumpărate. Cine doreşte să folosească memorie DDR3 va trebui să cumpere o PB nouă, modulele DDR3 nefiind compatibile cu sloturile pentru memorii DDR2.

    LEGĂTURI  UTILE

• Anexa Manualului : legături către cele mai bune articole de pe internet referitoare la memoria RAM
• Note Tehnice : raspunsuri la intrebari puse frecvent despre memoria RAM

UNITĂŢILE  OPTICE

GENERALITĂŢI

    Unităţile optice sînt nişte dispozitive care folosesc medii de stocare optice pentru citirea şi scrierea datelor. Stocarea optică este metoda prin care datele sînt inscripţionate pe un mediu special cu ajutorul unei raze laser. Citirea datelor de pe un mediu optic se realizează tot cu ajutorul unei raze laser.

    În funcţie de caracteristicile lor tehnice şi de capacitatea de stocare mediile optice se împart în două categorii şi anume CD ("Compact Disc") şi DVD ("Digital Versatile Disc"). Atît CD-urile cît şi DVD-urile se prezintă ca nişte discuri din plastic (cu diametrul de 12 cm) pe a căror suprafaţă datele sînt inscripţionate sub formă de adîncituri (gropiţe - "pits") microsopice de-a lungul unei piste care se desfăşoară în spirală. Mediile optice se împart în două categorii după modul de inscripţionare a datelor şi anume: medii produse prin matriţare (inscripţionare prin presarea unei matriţe) şi medii produse prin ardere (inscripţionare cu rază laser). Matriţarea este o metodă industrială ce necesită echipamente speciale şi ca urmare este folosită în cazul producerii unor cantităţi mari de discuri (de ex. pentru discurile originale cu jocuri, muzică, etc.). Arderea este o metodă accesibilă oricui şi este folosită în special pentru producerea de discuri în cantităţi limitate (în general pentru utilizare personală).

    Mediile de tip CD au apărut primele, dar capacitatea de stocare a acestora (700 MB) a fost foarte rapid socotită insuficientă şi ca urmare au fost dezvoltate mediile DVD. Acestea sînt de fapt tot nişte CD-uri, însă cu o densitate mai mare de stocare a datelor, realizată prin creşterea lungimii spiralei ce conţine adînciturile şi prin dimensiuni mai mici ale acestora. O altă deosebire între CD-uri şi DVD-uri este dată de numărul de feţe şi de straturi pe care sînt inscripţionate datele. Compact discurile (CD) au o singură faţă ("side") inscripţionata cu date, iar aceasta are un singur strat ("layer") în care se afla stocate datele, deci nu este nevoie să scoatem CD-ul şi să îl întoarcem pe partea cealaltă, aşa cum facem cu un disc vinil pentru pick-up. DVD-urile pot avea însă una sau două feţe, iar fiecare faţă poate avea unul sau două straturi şi în consecinţă avem patru variante de DVD-uri (monofaţă-monostrat, monofaţă-bistrat, bifaţă-monostrat, bifaţă-bistrat) a căror capacitate de stocare este în ordine de 4,7 GB; 8,5 GB; 9,4 GB şi 17 GB. Cele mai folosite sînt DVD-urile monofaţă-monostrat ("single-sided, single-layer") pentru că au un preţ convenabil şi o capacitate suficientă de stocare pentru utilizatorii particulari (casnici).

    Unităţile optice se împart după funcţionalitatea lor în unităţi de citire (Read Only Memory - ROM, care pot doar să citească datele de pe un mediu optic) şi unităţi de citire/scriere (Read/Write - RW, care pot atît să citească cît şi să scrie date pe un mediu optic). O altă împărţire a unităţilor optice se realizează după mediile optice pe care le pot folosi, DVD şi/sau CD.   

TIPURI  DE  UNITĂŢI  OPTICE   

    Unitatea CD-ROM

    Unitatea CD-ROM este o componentă esenţială a oricărui calculator pentru că ea permite instalarea programelor (începînd cu sistemul de operare) pe care le folosim. De asemenea, multe jocuri necesită pentru rulare prezenţa unui CD, de pe care să se încarce anumite date în timpul desfăşurării acţiunii.

    Unitatea CD-ROM citeşte CD-urile cu date sau CD-urile audio cu ajutorul unei raze laser, însă nu poate scrie date pe CD-uri. Unităţile CD-ROM sînt caracterizate de viteza maximă de rotaţie a CD-urilor (care este proporţională cu viteza de citire a datelor), care este în general de 52X (de 52 de ori mai mare decît viteza primei unităţi CD-ROM fabricate). Există şi unităţi cu viteză mai mare, dar se pare că acestea sînt prea zgomotoase în timpul funcţionarii la viteză maximă, de aceea ele nu sînt foarte răspândite.

    Unitatea CD-ROM este componenta cea mai puţin fiabilă a unui calculator, probabil din cauza componentelor mecanice (motorul care învîrteşte CD-ul sau cel care mişcă sertarul în care se pune CD-ul ) şi a materialelor de construcţie relativ fragile. O folosire intensivă a unei unităţi CD-ROM face ca performanţa acesteia să scadă în timp, uneori unitatea trebuind înlocuită după un an sau doi.

    Unitatea DVD-ROM

    Unitatea DVD-ROM poate citi datele inscripţionate atît pe DVD-uri cît şi pe CD-uri, dar nu poate scrie pe aceste medii. Putem alege să cumpărăm o astfel de unitate dacă vizionăm frecvent filme de pe DVD-uri sau în perspectiva situaţiei în care tot mai mulţi producători de jocuri vor alege să distribuie jocurile pe un singur DVD în loc de mai multe CD-uri.

Unităţile sînt caracterizate de viteza maximă de rotaţie a DVD-urilor şi a CD-urilor (care este proporţională cu viteza de citire a datelor), scrisă de obicei sub forma 16X/48X, ceea ce înseamnă că DVD-urile sînt citite cu viteza 16X, iar CD-urile cu viteza 48X.

    Unitatea CD-RW

    Dacă dorim să ne creăm propriile CD-uri, de exemplu pentru a face copii de rezervă ("backup copies") cu datele de pe calculatorul nostru, va trebui să cumpărăm o unitate CD-RW. Aceasta are capacitatea de a "scrie" pe CD-uri cu ajutorul unei raze laser (se spune că CD-urile sînt "arse"), alături bineînţeles de capacitatea de a citi CD-uri. Există două tipuri de CD-uri pe care putem scrie şi anume CD-uri pe care putem scrie doar o singură dată (CD-uri inscriptibile - CD Recordable => CD-R) şi CD-uri pe care putem scrie de mai multe ori (CD-uri reinscriptibile - CD Rewritable => CD-RW). Scrierea unui CD durează de obicei cîteva minute.

   Unităţile CD-RW se deosebesc după viteza de scriere/rescriere a CD-urilor. O unitate 52X / 32X / 52X scrie CD-uri inscriptibile cu viteza 52X, scrie CD-uri reinscriptibile cu viteza 32X şi citeşte CD-uri cu viteza 52X.
Cea mai ieftină unitate CD-RW costă de obicei de două ori mai mult decît o unitate CD-ROM, dar este o investiţie foarte bună pentru că ne permite să stocăm în siguranţă pe CD-uri datele importante de pe calculatorul nostru. De asemenea ea ne permite să transportăm cantităţi mari de date (un CD are 700MB) între două calculatoare (de ex. cel de acasă şi cel de la servici).

    Unitatea combo CD-RW / DVD-ROM

    Unitatea combo îşi derivă numele de la faptul că ea combină funcţionalitatea unei unităţi CD-RW şi a uneia DVD-ROM, deci ea poate să citească atît DVD-uri cît şi CD-uri şi de asemenea poate să scrie CD-uri. Numele unei astfel de unităţi include vitezele de citire şi de scriere, fiind de obicei de forma 52X/32X/52X/16X, ceea ce înseamnă că ea scrie CD-uri inscriptibile (CD-R) cu viteza 52X, scrie CD-uri reinscriptibile (CD-RW) cu viteza 32X, citeşte CD-uri cu viteza 52X şi citeşte DVD-uri cu viteza 16X.

    Unitatea DVDRW

    Unitatea DVDRW este cea mai complexă unitate optică în sensul că ea are capacitatea de a citi şi de a scrie DVD-uri şi CD-uri. Cumpărarea unei astfel de unităţi este indicată dacă avem nevoie să stocăm cantităţi importante de date şi nu dorim să folosim CD-uri inscriptibile pentru că ar trebui să folosim un număr mare dintre acestea (un DVD are o capacitate de stocare mult mai mare decât un CD).

    Există două tipuri de DVD-uri pe care putem scrie şi anume DVD-uri pe care putem scrie doar o singură dată (DVD-uri inscriptibile - DVD Recordable => DVD±R) şi DVD-uri pe care putem scrie de mai multe ori (DVD-uri reinscriptibile - DVD Rewritable => DVD±RW). Spre deosebire de situaţia mediilor CD inscriptibile (CD-R şi CD-RW) unde avem de-a face cu un standard de inscripţionare la care au aderat toţi producătorii, în cazul mediilor DVD inscriptibile avem de-a face cu trei standarde, denumite DVD-RW, DVD+RW şi DVD-RAM, dintre care primele două sînt cel mai folosite. Din această cauză mediile DVD inscriptibile au denumiri în funcţie de standardul conform căruia au fost produse şi anume mediile inscriptibile o singură dată ("recordable") sînt numite DVD-R sau DVD+R, iar mediile inscriptibile de mai multe ori ("rewritable") sînt numite DVD-RW sau DVD+RW. Unităţile DVDRW moderne citesc şi scriu atît DVD-uri obişnuite (monostrat => "single-layer") cît şi DVD-uri bistrat (dublu-strat => "dual-layer" - DL)

    Producătorii de unităţi DVDRW au fost obligaţi să conceapă unităţi care să poată folosi într-o mai mică sau mai mare măsură ambele standarde mai răspîndite (DVD-RW şi DVD+RW), în aşa fel încît cumpărătorul să poată folosi unitatea şi în situaţia în care unul dintre standarde ar deveni dominant iar celălalt ar dispărea treptat din această cauză. Această stare de lucruri mai puţin obişnuită în care două standarde "luptă pentru supremaţie" nu este ceva neobişnuit pentru piaţa produselor electronice, o dispută asemănătoare avînd loc între standardele VHS şi Betamax pentru casetele video care s-a soldat cu victoria primului dintre ele.

    Deşi pe termen lung cumpărătorii (consumatorii) vor avea de cîştigat pentru că probabil va prevala standardul care permite producerea de medii cu cel mai bun raport calitate-preţ, pe termen scurt cumpărătorii au de pierdut pentru că ei trebuie să plătească facilitatea unei unităţi DVDRW de a fi compatibilă cu ambele medii. În plus cumpărătorii de unităţi DVDRW trebuie să citească foarte atent specificaţiile tehnice ale unităţilor pentru a plăti un preţ care să fie în conformitate atît cu performanţele (reflectate în special de vitezele de citire şi scriere) unităţii cît şi cu tipurile de medii DVD care pot fi folosite. O unitate DVDRW poate avea de exemplu următoarele specificaţii tehnice :

• Viteza de Inscripţionare / Citire CD-R :          48X / 48X
• Viteza de Inscripţionare / Citire DVD-R :        16X / 16X
• Viteza de Inscripţionare / Citire DVD+R :       16X / 16X
• Viteza de Inscripţionare / Citire DVD-R DL :    6X / 16X
• Viteza de Inscripţionare / Citire DVD+R DL :  10X / 16X
• Viteza de Inscripţionare / Citire CD-RW :       16X / 48X
• Viteza de Inscripţionare / Citire DVD-RW :       6X / 16X
• Viteza de Inscripţionare / Citire DVD+RW :      8X / 16X
• Viteza de Inscripţionare / Citire DVD-RAM :    12X / 16X

MONITORUL

GENERALITĂŢI

    Monitorul este componenta care ne afectează cel mai mult sănătatea atunci cînd folosim un calculator. Ochii sînt un organ fragil şi de aceea ei trebuie protejaţi. Din această cauză este recomandat să nu facem economie la bani atunci cînd ne decidem să cumpărăm un monitor, mai ales dacă vom sta în faţa acestuia cîteva ore pe zi.

    Monitoarele se deosebesc după tipul de afişare a imaginilor în monitoare cu tub catodic şi monitoare cu afişare prin cristale lichide. Dimensiunea diagonalei ecranului este măsurata în inci (15 inci, 17 inci, 19 inci, etc.).

    CRT

    Monitoarele cu tub catodic (Cathode Ray Tube - CRT) au drept componentă principală un tub de sticlă (vidat de aer) de forma piramidală, unde baza piramidei este reprezentată de ecranul monitorului. În vîrful "piramidei" (la interior) se afla un dispozitiv numit tun de electroni care emite permanent un fascicul de electroni. Acest fascicul este dirijat şi focalizat de un dispozitiv special şi el ajunge în final într-o porţiune a suprafeţei interne a bazei "piramidei" interacţionînd cu un strat de fosfor care va emite lumina. Cu ajutorul acestei lumini (care poate avea diferite intensităţi) se formează imaginea pe care o vedem noi pe ecran. Fasciculul de electroni trebuie să se mişte în permanenţă pe suprafaţa de fosfor pentru ca ecranul să îşi păstreze luminozitatea. Din această cauză se spune că fasciculul de electroni baleiază ("mătură") ecranul şi în consecinţă imaginea de pe ecran se "reîmprospătează" periodic.

    LCD

    Monitoarele cu afişaj prin cristale lichide (Liquid Crystal Display - LCD) folosesc interacţiunea dintre curentul electric şi moleculele de cristale lichide pentru a produce imaginea. Aceste monitoare aveau în trecut dezavantajul că uneori reîmprospătarea imaginii avea o latenţă sesizabilă şi de aceea nu erau recomandate de obicei pentru jocurile pe calculator. Monitoarele LCD noi, cu rată de reîmprospătare de cîteva milisecunde (4-7 ms) nu mai prezintă acest dezavantaj şi pot fi folosite pentru orice joc. Monitoarele LCD au cîteva avantaje faţă de cele CRT şi anume : calitatea imaginii este mult mai bună decît cea furnizată de monitoarele CRT, sînt extrem de subţiri (plate) fiind ideale pentru birourile companiilor şi au un consum de energie extrem de redus (ca urmare nici nu degajă căldură). Ele au însă şi dezavantaje, cum este faptul că imaginea nu mai este vizibilă dacă ne deplasăm în lateral cu un anumit unghi faţă de centrul ecranului. De asemenea monitoarele LCD sînt mai fragile decît monitoarele CRT.

UNITATEA  DE  DISCHETĂ

    Discheta ("floppy disk") are o capacitate de stocare redusă (1,44 MB) dar reprezintă un mijloc bun de transfer de date între calculatoare, dacă este vorba de fişiere de dimensiuni mici (de ex. fişiere de tip text).

    Un argument important în favoarea dotării calculatorului cu o unitate de dischetă este faptul că o dischetă de start ("startup disk") pe care am instalat anumite fişiere ale sistemului de operare poate fi folosită pentru pornirea calculatorului în cazul în care întîmpinăm probleme la pornirea acestuia folosind sistemul de operare instalat pe hardisc. De asemenea multe programe de tip antivirus folosesc dischete ("rescue disks") pentru a restaura sistemul de operare după infecţia cu un virus.

TASTATURA , MAUSUL , JOYSTICUL

    În ultimii ani au fost aduse îmbunătăţiri tastaturii şi mausului. cumpărarea unui maus cu rotiţă de derulare ("scroll") reprezintă o decizie bună care nu ne obligă să cheltuim foarte mulţi bani însă aduce un plus de funcţionalitate. Cumpărarea unui maus cu dispozitiv optic în loc de bilă, a unei tastaturi cu butoane suplimentare pentru aplicaţii multimedia şi internet sau cumpărarea unui maus şi a unei tastaturi cu conexiune prin radio ("wireless") reprezintă şi ele decizii bune, însă care în acelaşi timp ne obligă să scoatem ceva mai mulţi bani din buzunar.

    Joysticul ("joystick") este un dispozitiv folosit în jocuri (în special în simulatoarele de zbor). Este recomandată cumpărarea unui joystic digital cu throttle (manetă de gaze), twist handle (mîner rotativ), POV Hat (buton de schimbare rapidă a unghiului de vizualizare) şi cu cel puţin 4 butoane programabile. Joysticul trebuie încercat înainte de cumpărare şi se recomandă alegerea unui joystic rezistent şi ceva mai greu (pentru stabilitate). Nu se recomandă cumpărarea unui joystic analog ieftin pentru că de obicei acesta este greu de configurat cu precizie şi are tendinţa să se strice uşor, fiind foarte fragil.

CARCASA  ŞI  SURSA  DE  ALIMENTARE

    GENERALITATI

    CARCASA

    Carcasa reprezintă "casa" calculatorului, cea care adăposteşte toate componentele acestuia. Ea are o formă paralelipipedică şi de obicei este din metal, la care se adaugă unele elemente din plastic. Carcasa este formată dintr-o structură de susţinere (pe care se fixează componentele calculatorului) acoperită de panouri metalice. Acestea sînt în număr variabil, dar de obicei există două panouri laterale şi unul superior, la care se adăugă o mască frontală din plastic.

    Carcasa are ca rol principal asigurarea protecţiei componentelor calculatorului, iar ca roluri secundare pe acelea de izolare fonică şi de participare la răcirea componentelor. Acestea sînt roluri utilitare, dar în ultima vreme carcasa tinde să capete şi un rol estetic, mulţi utilizatori înfrumuseţîndu-şi carcasele în conformitate cu preferinţele lor în materie de decoraţiuni.

    Majoritatea carcaselor sînt construite pentru a găzdui plăci de bază conforme cu standardul ATX. Compania Intel a propus un standard nou, numit BTX, care aduce unele îmbunătăţiri (legate de ventilaţie, nivelul de zgomot, aşezarea componentelor, etc.) însă producătorii de carcase şi plăci de bază nu se grăbesc să-l adopte, mai ales că vechiul standard nu este încă depăşit. În funcţie de înălţimea lor carcasele se împart în miniturn ("minitower"), miditurn ("miditower") şi maxiturn ("maxitower"). Carcasele miniturn sînt folosite în situaţiile în care calculatorul are puţine componente (de ex. un singur hardisc şi o singură unitate optică) şi sînt ideale dacă nu avem mult spaţiu la dispoziţie, cum este situaţia cînd ţinem calculatorul într-un compartiment (raft) vertical de pe birou. Carcasele miditurn sînt cele mai folosite carcase şi reprezintă soluţia ideală pentru un calculator care să nu ocupe mult spaţiu pe verticală şi care în acelaşi timp să permită găzduirea unui număr adecvat de componente, cărora să le fie asigurată şi o ventilaţie adecvată. Carcasele maxiturn sînt folosite în special pentru servere, ele putînd găzdui un număr mare de hardiscuri.

    Deşi toate carcasele miditurn au aceeaşi înălţime, numărul de componente pentru stocarea de date (hardiscuri, unităţi optice, unităţi de dischetă) pe care le pot găzdui variază în funcţie de modelul carcasei. La partea anterioară a carcasei exista mai multe locaşuri de 5,25 inci în care se pot monta unităţi optice (CD-ROM, CD-RW, etc.), sub care se afla mai multe locaşuri de 3,5 inci în care se montează unităţi de dischetă (de obicei două locaşuri care comunică cu exteriorul prin înlăturarea unor plăcuţe din panoul frontal) sau hardiscuri. O carcasă miditurn bună are patru locaşuri pentru unităţi optice, două pentru unităţi de dischetă şi cinci pentru hardiscuri, deşi în mod evident nu vom monta poate niciodată toate aceste componente. Pentru utilizatorii casnici nu este nici o problemă dacă au ales o carcasă cu mai puţine locaşuri, de exemplu una care poate găzdui doar trei unităţi optice şi trei hardiscuri, mai ales că de obicei ei vor avea instalat un singur hardisc (de capacitate medie - mare) şi cel mult două unităţi optice (de ex. un DVD-ROM şi un DVD-RW). Este totuşi de reţinut faptul că locaşurile pentru unităţi optice pot fi folosite şi pentru instalarea panourilor de control pentru unele componente (placă de sunet mai sofisticată, dispozitiv de reglare a turaţiei ventilatoarelor, etc.) deci trebuie să luăm în calcul şi acest aspect la cumpărarea unei carcase. Unităţile cititoare de memocarduri flash (folosite de aparatele foto digitale) pot fi şi ele instalate în locaşurile unităţilor optice.

    În mod teoretic toate carcasele (indiferent de producător şi de costul lor) ar trebui să poată să asigure trecerea prin ele a unui flux de aer care să contribuie la răcirea componentelor. Această sarcină importantă este însă îndeplinită de unele carcase mai bine decît de altele. Fluxul de aer trebuie să între prin partea de jos a măştii frontale a carcasei şi să iasă prin partea din spate a sursei de alimentare, avînd deci o traiectorie diagonală, răcind mai întîi hardiscul şi apoi componentele montate pe placa de bază. Majoritatea carcaselor au la partea inferioară a panoului frontal nişte orificii (de obicei sub formă de fante) prin care poate pătrunde aerul. Exista însă şi carcase care nu au astfel de orificii sau la care orificiile sînt acoperite cu un element decorativ din plastic. În cazul acestora din urmă putem să înlăturăm elementul decorativ şi să scoatem la vedere orificiile care vor permite admisia unui curent de aer. Unele carcase au orificii de admisie (de obicei sub formă de găurele) şi pe panourile laterale. În cazul în care calculatorul nostru are nevoie de răcire activă suplimentară putem să montăm ventilatoare pe carcasă, majoritatea carcaselor avînd locuri speciale de montare a ventilatoarelor, prevăzute cu găuri pentru şuruburile de fixare. De exemplu în fata locaşurilor hardiscurilor există o placă metalică găurită pe care se poate ataşa un ventilator care să tragă aer în calculator, iar în partea din spate a carcasei există două (sau unul singur) locuri speciale pe care pot fi fixate ventilatoare care să elimine aerul încălzit din carcasă. Unele carcase mai scumpe au un ventilator suplimentar poziţionat pe unul din panourile laterale, în aşa fel încît să aducă aer din exterior deasupra procesorului şi plăcii video. Adăugarea de ventilatoare suplimentare trebuie făcută doar dacă este necesar acest lucru, pentru că ele contribuie la poluarea fonica şi pot cauza disconfort utilizatorului.

    În jurul carcaselor s-a născut o activitate distinctă numită "modding" ("modificare") care constă în personalizarea carcasei prin adăugarea de elemente ieşite din comun, în principal cu rol estetic. Producătorii de carcase au observat această tendinţă (apărută iniţial în rîndurile pasionaţilor de calculatoare) şi s-au adoptat cerinţelor pieţei, propunînd carcase care să satisfacă şi gusturile estetice ale utilizatorilor. Au apărut astfel carcase cu măşti frontale colorate (mai viu sau mai sobru) sau cu un geam lateral prin care să se poată observa lumina emisă de mici lămpi cu neon instalate în carcasă sau ataşate unor componente (în special ventilatoare). Unele modificări au însă şi un rol utilitar, un exemplu fiind chiar geamul lateral, care ne permite să observăm funcţionarea ventilatoarelor sau gradul de încărcare cu praf a componentelor. O altă modificare utilă este încastrarea unui mîner în panoul superior al carcasei, care ne permite să transportăm calculatorul ca pe un geamantan.

    SURSA  DE  ALIMENTARE

    Sursa de alimentare (SA) este una din componentele cele mai importante ale unui calculator, de buna funcţionare a ei depinzînd performanţa şi stabilitatea acestuia. Pentru a înţelege mai bine rolul ei putem să apelăm la o comparaţie între calculator şi corpul uman. Aşa cum putem deduce şi din numele ei, SA este corespondentul tractului digestiv din corpul uman. În cazul omului viaţa presupune un aport de energie prin intermediul alimentelor, care sînt prelucrate de-a lungul tractului digestiv (de la gură la intestin) şi transformate în substanţe ce sînt absorbite, urmînd a fi transportate prin sînge la nivelul organelor care au nevoie de ele. În cazul calculatorului, SA preia curent electric alternativ (energie electrică) cu tensiunea de 220 V din priză de perete şi îl transformă în curent continuu de voltaje mai mici (3,3 V ; 5V ; 12 V) pe care îl dirijează prin cabluri speciale către componentele care au nevoie de el pentru a funcţiona.

    Sursa de alimentare nu este o componentă complexă, ea neincluzînd tehnologii avansate. La interiorul sursei se găseşte o placă cu circuite pe care sînt lipite piese obişnuite (condensatori, tranzistori, diode, rezistenţe, bobine) şi unul sau mai multe transformatoare. Tot la interior se găsesc şi două radiatoare (plăci de metal) aşezate vertical, care au rolul de a răci piesele cu activitate susţinută (tranzistori şi diode) care sînt fixate pe ele. Din sursă pleacă un mănunchi de cabluri care vor fi conectate la componentele care necesită alimentare cu energie electrică. Cutia metalică în care se găseşte sursa este dotată cu fante pentru admisia de aer din carcasa calculatorului, iar la partea din spate a carcasei se găseşte un ventilator care elimină aerul cald la exterior. Fluxul de aer care este "tras" din carcasă şi apoi eliminat în exteriorul sursei serveşte la răcirea componentelor acesteia. Sursele mai scumpe au un al doilea ventilator aşezat pe partea inferioară a sursei, care "trage" aer din carcasă pentru crearea unui flux de aer mai important.

    Funcţionarea optimă a calculatorului presupune alimentarea permanentă cu curent electric a diverselor sale componente. Fiecare componentă are nevoie de un anumit tip de curent continuu, adică un curent cu o anumită tensiune şi o anumită intensitate. Sursa de alimentare preia curentul alternativ şi după ce îl transformă în curent continuu îl canalizează pe cîteva tronsoane ("rails" - şine), fiecare tronson avînd o anumită tensiune (+3,3V ; +5V ; +12V ; -12V, -5V, +5VSB). Acest proces seamănă (la modul simbolic, bineînţeles) cu împărţirea unui fluviu în mai multe canale la vărsarea în mare cu formarea unei delte. Pentru calculatoarele moderne sînt importante doar primele trei tronsoane, cele de -12V şi -5V fiind incluse pentru compatibilitatea cu piesele foarte vechi (cum sînt cele conectate prin sloturi ISA), iar ultimul fiind folosit pentru circuitul de stand-by, de unde şi numele lui. Tronsoanele de +3,3V şi +5V sînt folosite în general pentru alimentarea componentelor electronice (cipsetul plăcii de bază, memoria RAM, placa video, placa de sunet, etc.) şi a unor periferice (maus, tastatura, dispozitive conectate prin portul USB, etc.). Tronsonul de +12V este folosit pentru alimentarea motoarelor hardiscurilor şi unităţilor optice, dar şi pentru motoarele ventilatoarelor. O particularitate interesantă este că şi procesoarele moderne produse de AMD (Athlon, Sempron, Duron) sau Intel (Pentium 4, Celeron) funcţionează tot pe baza curentului furnizat de tronsonul de 12V.

    Aşa cum am mai spus, alimentarea unei componente în scopul funcţionării ei optime presupune furnizarea unui curent de o anumită tensiune şi o anumită intensitate. Tensiunea se măsoară în Volţi (V), iar intensitatea în Amperi (A). Intensitatea curentului necesar unei anumite componente este o mărime care desemnează "cantitatea" de curent necesar pentru funcţionarea ei. Fiecare tronson de curent continuu provenit din SA este capabil să furnizeze o anumită cantitate (intensitate) maximală de curent, care se va împărţi între piesele alimentate de tronsonul în cauză. Din această cauză o SA trebuie să producă tronsoane de curent continuu a căror intensitate să fie suficientă pentru componentele care se alimentează de la fiecare tronson în parte. De exemplu tronsonul de +12V trebuie să furnizeze un curent cu o intensitate care să fie suficientă pentru alimentarea procesorului dar şi pentru alimentarea motoarelor hardiscului, unităţii optice şi ventilatoarelor, fiind de departe cel mai solicitat dintre tronsoane. În mod normal acest tronson face faţă solicitărilor, dar dacă avem mai multe hardiscuri, mai multe unităţi optice, mai multe ventilatoare suplimentare şi în plus avem şi o placă video ce necesită alimentare suplimentară este posibil ca tronsonul respectiv să nu mai poată furniza un curent adecvat fiecărei componente în parte şi ca urmare unele din piese nu vor funcţiona sau vor funcţiona deficitar.

    Puterea electrică se defineşte ca fiind produsul dintre tensiunea şi intensitatea unui curent (P = U x I), desemnînd cantitatea de energie disponibilă pentru consum de către componentele unui circuit electric care include bineînţeles şi o sursă de curent (sursă de tensiune). Puterea electrică se măsoară în Waţi (W). Toate sursele de alimentare pentru calculatoare au specificată puterea electrică maximală (300W, 350W, 400W, etc.), ce înseamnă maximul de putere pe care sînt capabile să o furnizeze la un moment dat în scopul alimentării cu curent a componentelor. O sursă de alimentare nu furnizează tot timpul puterea maximală, ci doar puterea necesară activităţii componentelor din calculator aflate în funcţiune la un moment dat. Dacă toate componentele aflate în funcţiune nu au nevoie decît de 280W, atunci doar atît va furniza sursa, indiferent de care este puterea ei maximală. Acest lucru este dealtfel îmbucurător pentru că de exemplu în cazul unei surse de 350W nu vom plăti decît curentul consumat (280W) şi nu curentul maximal (350W) ce poate fi furnizat de sursă.

    Caracteristicile tehnice ale unei SA sînt de obicei scrise pe o etichetă lipită de cutia sursei. Să luăm ca exemplu o sursă obişnuită ("no-name") model LC-B350 ATX. Ea are scris pe cutia metalică următorul text : "Total Output is 350 W Max", care ne arată puterea maximală a sursei. Însă deşi puterea totală a unei SA este importantă, la fel de importante sînt şi puterile oferite pentru fiecare tronson în parte. Puterea unui tronson se obţine prin înmulţirea tensiunii tronsonului cu intensitatea curentului furnizat de acel tronson. Pe eticheta de pe sursa sînt prezente şi datele despre intensitatea curentului care circulă prin fiecare tronson. Astfel, în cazul sursei din exemplul nostru avem specificate următoarele valori : 28A pentru tronsonul de 3,3V ; 35A pentru tronsonul de 5V ; 16A pentru tronsonul de 12V. Deci tronsonul de 12V (cel mai important) oferă o putere electrică de 192W (12V x 16A), care este o valoare bună, suficientă pentru calculatoarele celor mai mulţi utilizatori. Sursele de alimentare cu valori ale intensităţii mai mici de 16A pe tronsonul de 12V nu sînt indicate pentru calculatoarele moderne, dacă se doreşte o funcţionare adecvată a acestora.

    Sursa de alimentare furnizează curent componentelor printr-o multitudine de cabluri care au fiecare la capăt un conector din plastic de o anumită formă. Cablul care alimentează placa de bază furnizează în principal curent de +3,3V ; +5V şi +12V pentru componentele PB şi plăcile de extensie ale calculatorului (placa video, placa de sunet, etc.) şi are la capăt conectorul numit ATX. Cablurile care alimentează hardiscurile şi unităţile optice furnizează curent de +12V şi au la capăt cîte un conector numit Molex. Aceleaşi cabluri furnizează curent pentru plăcile video ce necesită alimentare suplimentară în afara aceleia prin slotul AGP sau PCI-Express. Procesoarele Pentium 4 şi Core au nevoie de alimentare suplimentară şi dacă intenţionăm să cumpărăm un astfel de procesor trebuie să alegem o SA care să aibă un cablu special ce furnizează un supliment de curent de + 12V şi se fixează pe PB într-o priză asemănătoare cu cea ATX dar mai mică.

    Întreţinerea sursei de alimentare este esenţială pentru buna funcţionare a acesteia pe termen lung. După o anumită perioadă de la cumpărare (în general 6-12 luni) sursa trebuie demontata şi curăţată de praf la interior. Curăţarea trebuie să se facă ulterior în mod periodic (la 3 luni) pentru că în caz contrar praful depus la interiorul sursei şi pe palelele ventilatorului acesteia va împiedica răcirea corespunzătoare a ei şi riscăm să se defecteze. Curăţarea sursei se poate face la domiciliu (evident, după deconectarea de la priză a calculatorului) de cei care sînt familiarizaţi cu procedeul. Pentru ceilalţi este recomandat ca această operaţie să fie făcută de specialiştii de la un service de depanare a calculatoarelor.

    Legături către unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la carcase şi la sursele de alimentare pot fi gasite în Anexa Manualului.

PLACA  DE  SUNET, BOXELE, MICROFONUL

    PLACA  DE  SUNET

    Placa de sunet (PS) este una din componentele care ne permit să transformăm calculatorul într-un sistem multimedia conceput pentru a satisface nevoia de divertisment sau pentru a pune în valoare capacităţile creatoare în domeniul muzical ale utilizatorului.

    Placa de sunet este fie de sine stătătoare (separată - "standalone"), fie cel mai frecvent este inclusă (integrată) în placa de bază. Plăcile de sunet separate sînt de obicei "interne", adică se montează într-un slot PCI de pe placa de bază, însă există şi plăci "externe" care se conectează la portul USB.
Componenta principală a unei plăci de sunet separate este procesorul audio (numit DSP - "digital signal processor") şi cu cît acesta este mai puternic, cu atît placa va fi mai performantă. În cazul PS integrate procesorul central (CPU) al calculatorului îndeplineşte de obicei şi funcţia de DSP şi de aceea performanţa generală a sistemului scade într-o mai mică sau mai mare măsură atunci cînd procesorul central este suprasolicitat, de exemplu în cazul jocurilor.

    Plăcile de sunet integrate presupun de obicei generarea sunetului prin conlucrarea între procesorul central, controlerul audio din cipsetul SouthBridge de pe PB şi codecul (codor/decodor - "coder/decoder") aflat sub forma unui mic cip pe PB. Codecul este conceput pe baza standardului AC'97 pus la punct de compania Intel şi este produs de mai multe companii. Cel mai utilizat codec este cel produs de Realtek şi se găseşte în mai multe versiuni şi anume ALC650, ALC655 şi ALC658, ultimă variantă fiind cea mai bună. Alţi producători sînt VIA (codecul VT1616) şi Analog Devices (codecul AD1985). Compania Intel a introdus în anul 2004 standardul "Intel High Definition Audio", menit să înlocuiască standardul AC'97. Noul standard permite obţinerea unui sunet de calitate mai bună şi aduce o serie de îmbunătăţiri tehnologice, printre care tehnologia multi-flux ("multi-stream") care face posibilă prelucrarea simultană a sunetului provenit de la mai multe dispozitive sau aplicaţii prin alocarea de canale separate. Plăcile de sunet integrate urmează însă tendinţa generală a componentelor de calculator în sensul creşterii performanţei şi de aceea tot mai multe soluţii integrate apărute recent includ un procesor audio dedicat (NVIDIA APU / Soundstorm sau VIA Envy24PT) care preia o parte din munca procesorului central şi în plus oferă o calitate mai bună a sunetului.

    Plăcile de sunet separate sînt clasificate în funcţie de calitatea sunetului generat şi de comportamentul în jocuri în : plăci cu performanţă de vîrf (profesionale), plăci cu performanţă medie (semiprofesionale) şi plăci cu performanţă obişnuită. Plăcile semiprofesionale sînt construite în jurul unor procesoare audio cum sînt EMU10K2, Cirrus Logic CS6424 sau VIA Envy24HT, primul procesor fiind prezent în plăcile produse de compania Creative, iar ultimele două procesoare găsindu-se în ofertele a diverşi producători de PS. Plăcile cu performanţă obişnuită sînt de obicei construite în jurul procesoarelor audio produse de compania C-Media (de ex. CMI 8738), însă aceste plăci se bazează în principal pe procesorul central pentru generarea sunetului şi mai puţin pe DSP-ul integrat, deci cumpărarea lor se impune doar dacă nu avem o PS inclusă pe placa de bază sau aceasta s-a defectat.

    Plăcile de sunet integrate sînt clasificate în funcţie de calitatea sunetului generat şi de comportamentul în jocuri în : plăci cu performanţă medie (semiprofesionale) şi plăci cu performanţă obişnuită. Plăcile integrate cu performanţe mai bune sînt bineînţeles cele care dispun de un procesor audio dedicat, însă chiar şi soluţiile care nu includ un astfel de procesor sînt satisfăcătoare, dată fiind puterea procesoarelor centrale care este suficientă în marea majoritate a situaţiilor, ea nefiind folosită la maxim decît în anumite cazuri (de ex. jocuri foarte solicitante pentru CPU).

    Dacă folosim calculatorul pentru aplicaţii multimedia obişnuite (ascultarea de muzică în format MP3 şi vizionare de filme) şi pentru jocuri, nu este nevoie să mai cumpărăm o placă de sunet separată, cea inclusă face faţă cu succes unor astfel de sarcini în condiţiile în care avem un CPU puternic (cu frecvenţa de ceas de peste 1 GHz). Putem chiar să folosim la nivel de amator programele de creare de muzică şi de editare audio (mixare).

    Cei care sînt mai pretenţioşi în privinţa calităţii sunetului sau doresc să se ocupe de prelucrare audio la nivel semi-profesionist sau profesionist au la dispoziţie o gamă largă de plăci de sunet al căror preţ variază de la cîteva zeci la cîteva sute de EUR. Cei mai cunoscuţi producători de astfel de plăci sînt Creative, M-Audio, Philips, Terratec, Hercules şi Yamaha.

BOXELE

    Boxele sînt o componentă esenţială a unui calculator folosit pentru aplicaţii multimedia, dar în cazul lor putem face o mică economie. Ţinînd cont de faptul că stăm foarte aproape de ele nu este nevoie ca boxele să aibă o putere foarte mare. Un set de două boxe cu puterea de 3 W (2 x1,5 Waţi RMS) este suficient pentru ascultarea de muzică sau pentru jocuri, chiar şi la această putere mică nefiind nevoiţi să dăm volumul la maxim. Foarte mulţi producători de boxe exprimă puterea acestora în Waţi PMPO, aceasta nefiind decît o stratagemă folosită în scopuri de marketing. Este bine ca boxele să aibă şi un reglaj pentru başi şi de asemenea o mufă pentru conectarea căştilor.

    Cei care sînt mai pretenţioşi (şi au resurse financiare) îşi pot cumpăra boxe de putere mare şi eventual sisteme care cuprind ansambluri compuse din patru sau cinci boxe (numite "sateliţi") şi un dispozitiv special de redare a başilor (cutie de başi - "subwoofer"). Aceste ansambluri alcătuiesc aşa-numitele sisteme 5.1 (5 sateliţi + 1 subwoofer), 6.1 sau 7.1. Sateliţii se aranjează în jurul calculatorului în aşa fel încît utilizatorul să experimenteze senzaţia de "imersiune" în atmosfera sonoră generată de o piesă muzicală sau de un joc. În acest caz trebuie bineînţeles să fie cumpărată şi o placă de sunet separată (cu performanţe cel puţin de nivel mediu - semiprofesional) pentru a se asculta cu adevărat un sunet de calitate.

MICROFONUL

    Microfonul este o componentă care va fi folosită din ce în ce mai mult în condiţiile în care va lua amploare taifasul în mod multimedia prin internet (MediaTaifas = audio-video chat, videochat), folosit ca un substitut gratuit (dacă nu luăm în seamă abonamentul lunar la internet prin cablu sau ADSL) pentru convorbirile telefonice locale, dar mai ales interurbane sau internaţionale. Microfonul este însă foarte util şi pentru softurile (de ex. MS Office XP sau 2003) care folosesc tehnologia de recunoaştere vocală ("voice recognition") pentru dictarea de documente sau pentru lansarea de comenzi (deschidere de fişiere, editare, salvare, etc.) prin voce.

    Este recomandată cumpărarea unui capset ("headset"), care este un ansamblu format din căşti şi microfon, acesta din urmă aflîndu-se în vîrful unui braţ mobil montat pe una din căşti. În cazul în care sesiunile de utilizare a căştilor sînt lungi (zeci de minute sau ore) trebuie să cumpărăm căşti care să fie dotate cu o protecţie (un colac din burete acoperit cu piele sau plastic) pentru urechi, în aşa fel încît să nu avem dureri cauzate de presiunea căştilor pe pavilioanele urechilor. Ţinînd cont de faptul că ansamblul căşti-microfon va fi manipulat de multe ori este de asemenea recomandat să fie luată în calcul la cumpărare şi soliditatea construcţiei lui. În acest sens este bine ca piesele de legătură dintre "potcoavă" (elementul care se sprijină pe cap) şi căşti să fie solide, mai ales că aceste elemente sînt solicitate ori de cîte sînt aranjate căştile în cazul folosirii în mod succesiv de către mai multe persoane. Firele care intră în căşti nu trebuie să fie expuse la vedere (neprotejate), evitîndu-se astfel agăţarea lor accidentală, iar firul care se conectează la mufa plăcii de sunet trebuie să fie suficient de lung pentru a permite o poziţie confortabilă a utilizatorului în faţa calculatorului.

MODEMUL  ŞI  PLACA  DE  REŢEA

GENERALITĂŢI

    Modemul dial-up este componenta care ne permite să folosim internetul prin intermediul liniei telefonice obişnuite. Modemul (MOdulator - DEModulator) modulează fluxurile de date digitale în aşa fel încît acestea să poată circula prin linia telefonica (care transportă datele în mod analog) şi demodulează fluxurile de date primite prin linia telefonică transformîndu-le din format analog în format digital. Viteza modemurilor vîndute în prezent este de 56 kb/s (kilobiţi pe secunda - kbps). Un astfel de modem nu este necesar dacă avem o conexiune prin cablu coaxial sau ADSL, acestea folosesc modemuri speciale.

    Placa de reţea este componenta care ne permite să ne conectăm calculatorul într-o reţea locală ("local area network" - LAN) cu alte calculatoare, în aşa fel încît să împărţim resursele acestora între ele. De asemenea este posibil ca în acest fel să participam la jocuri în mod multijucător ("multiplayer") fără a ne conecta la internet. Placa de reţea este absolut necesară dacă dorim să avem acces la internet prin cablu TV (coaxial) sau ADSL.  

    Modemul pentru internet prin cablu este de obicei oferit gratuit sau dat în custodie de către furnizorul de internet la care ne abonăm. Modemul pentru internet prin ADSL este şi el oferit gratuit sau dat în custodie, însă în acest caz putem cumpăra un model mai avansat dacă dorim (el trebuie să fie compatibil cu serviciul la care sîntem abonati).

IMPRIMANTA

GENERALITĂŢI

    Imprimanta este componenta care ne permite să transferam date (texte, scheme, desene sau poze) de pe calculator pe hîrtie. De exemplu, o imprimantă ne permite să transferăm pe hîrtie diverse texte descărcate de pe internet (articole, cărţi, etc.) şi în acest fel le putem citi fără a ne obosi ochii.   

PARTEA 1

PARTEA 2

PARTEA 3

PARTEA 4

PARTEA 5

ANEXĂ

Copyright © MUNTEALB. Toate drepturile rezervate. All rights reserved. Tous droits réservés.

Toate materialele de pe acest sit sînt originale şi sînt scrise de MunteAlb.

Reproducerea materialelor (integrală sau parţială) fără acordul autorului intră sub incidenţa Legii privind Dreptul de Autor.

Pe acest sit este folosit modul de scriere corect, logic, practic, naţional, nepropagandistic, anti-latinoman şi getodacofil, cel cu î din i şi sînt.

Alegerea terminologiei folosite pe sit este explicată în materialul Limba Rumînă în Epoca Informaticii.

Situl se găseşte la adresa :  http://muntealb.16mb.com/